Dragoste tăcută 𝐏𝐔𝐁𝐋𝐈𝐂𝐀𝐓

C A P I T O L U L XXXIII - În limbă după mine

         ― Ce vrei să mănânci, Amanda? mă întreabă, întorcându-se spre mine.

          Mă încurcă faptul că este mult prea serios, iar asta nu i se potrivește.

         Dacă acesta este adevăratul Blaise, ci nu ăla care face mișto tot timpul, indiferent dacă este cazul sau nu? 

         ,, Nu știu... Ia-mi ce mănânci și tu. "

         ― Bine, zâmbește, apoi coboară și se îndreaptă spre fast food cu mâinile înfundate în buzunarele jachetei.

         Dacă, de fapt, toată aroganța de care a dat dovadă până în acest moment a fost ceva de fațadă? Dar de ce? De ce s-ar preface a fi cumva, dacă el nu este așa? Întrebările astea mă lovesc cu putere, căci asta înseamnă că este o posibilitate ca eu să nu-l cunosc deloc pe adevărul Blaise. De fapt, să nu îl cunoască nimeni.

            Sunt atât de adâncita în  gânduri, încât tresar când portiera din partea șoferului se deschide, iar Blaise se strecoară înăuntru cu o pungă de hârtie în mână. Miroase sublim, nu alta.

        ― Mânânci acum sau când ajungem?

       ,, Când ajungem unde? "  îmi încerc din nou norocul.

         ― Ești nerăbdătoare, blondo? rânjește, iar inima mea, naivă, iar se strofocă să bată mai tare.

         ,, Nu, doar curioasă."

         Rânjetul lui se lățeșe considerabil. Pune punga pe scaunele din spate, apoi pornește motorul și se amestecă printre celelalte  mașini din trafic.

          ― Vei vedea în câteva minute.

      

   
          Câteva minute mai târziu, mai exact cincisprezece minute, urcăm cu liftul într-un bloc gigantic. Atât de gigantic încât nu aș fi apucat să număr etajele în cele două - trei minute, cât a durat ca el să ia o pătură din portbagaj.

          ,, Sper că nu mă duci într-un apartament de care nu știe nimeni, ca să mă omori, nu? " scriu și îl privesc cu un mic zâmbet.

          Chicotește ușor, dar clatină din cap.

           ― Te-aș fi dus într-o pădure dacă aș fi avut de gând să te ucid.

          Izbucnesc în râs, dar bag la cap informația, ca pe una vitală.

           ,, Atunci, unde mergem? "

           ― Mai întrebat de zece ori până acum, curioasă mică! exclamă. Iar te-ai înroșit, observă râzând. Amanda, știi că ești ca o carte deschisă?

          ,,Serios? Și ce citești pe fața mea? " scriu și îi arunc o privire care se vrea furioasă.

           ― Citesc că ești în limba după mine și... și ai vrea să mă săruți.

          Îl pocnesc peste braț, dar el îmi prinde încheietura și mă trage spre el, apoi mă rotește și mă lipsește de peretele de sticlă al liftului. Este atât de aproape de mine, încât respirația lui îmi gâdilă buzele. Îmi ridic ochii spre el cu mintea blocată, pur și simplu, în minte nu mai am nici un gând decât acela că este lipit de mine la propriu. Încă mă ține de încheietură și mă bucur, că altfel m-aș prelinge pe jos. Dacă aș putea, acum i-aș șopti numele. Dar, tot ce pot face, este să încerc să îmi găseac calea spre a-mi liniști  inima.

          ― Amanda, îmi rostește numele într-un mod care îmi trimite curenți prin tot trupul.
 
          Îmi ling buza de jos, dar regret imediat gestul atunci când îmi zâmbește, intuind tot ce simt.

          ― Dacă vrei să te sărut, tot ce trebuie să faci este să-mi spui! îmi șoptește, aplecat spre urechea mea.

         
          Are dreptate. Presupun că sunt ca o carte deschidă, dar nu mă pot lăsa citită atât de ușor. Sau pot, cel puțin, să mă prefac că nu este așa cum mă citește el. Nu-l pot lăsa să vadă că simt ceva mai mult decât ar trebui, deoarece probabil el nu simte și doar aș complica lucrurile. Și, să nu uit că Mike trebuie să fie în gândurile și inima mea. Doar că în ultimul timp nu prea este.

          Scutur din cap și îmi desprind încheietura. Tremur, dar sper că el nu a observat. Încă se uită la mine în felul ăla al lui, răscolindu-mă.

         Liftul se oprește, iar el face un pas în spate, luându-și în sfârșit privirea de la mine.

        ― Aproape am ajuns, mă informează.