Este dimineață deja, dar nu am reușit să închid nici măcar un ochi toată noaptea, de când am venit de la clubul ăla. Soarele timid își strecoară razele pe lângă draperie, dar pentru mine încă nu este dimineață. În sufletul meu este tot noapte de când Blaise a plecat din viața mea. Totuși, lumea nu se învârte în jurul meu, cursurile nu se suspendă, așa că mă ridic din pat și încep să mă pregătesc. Mai sunt două ore până când începe primul curs, deci destul să fac un duș și să mă pregătesc, astfel încât nimeni să nu bănuiască cum mă simt. Nu vreau să mi se vadă cearcănele întunecate. Vreau să arăt omenește.
Însă, mai întâi, vreau să iau un mic dejun, așa că îmi fac o salată cu mult sos.
Când sunt curată, pieptănată și mâncată, mă așez pe pat și iau telefonul în mână, apoi deschid pe rând cele zece mesaje pe care Lillien mi le-a lăsat încă de când am ajuns acasă noaptea trecută. Nu sunt supărată pe ea, sinceră să fiu, doar că nu știu cum să gestionez toate astea și am vrut să fiu singură. Doar eu și gândurile mele haotice.
,, Cât de supărată ești pe mine?"
,, Mă urăști, nu-i așa? Ah, pe cine păcălesc?! Sunt prietena ta cea mai bună! Nu ai cum să mă urăști. Haide, Amanda, răspunde!" Citind mesajul ăsta nu pot să nu zâmbesc.
,, Am făcut-o pentru tine, știi asta! "
,, Haide, fată! "
,, Să ne întâlnim mâine după cursuri, noi două doar, să mâncăm o pizza. Ce zici? "
,, Ah, apropo, îmi pare rău că nu ți-am spus că m-am împăcat cu Aria. Mi s-a părut ceva banal, având în vedere cearta ta cu fratele meu. "
Ceartă? Mai degrabă despărțire.
Nu apuc să citesc toate mesajele, căci pe ecran îmi apare numărul ei. Mă sună. O, săracă, cred că a stat toată noaptea cu griji că m-am supărat pe ea.
― Amanda! Slavă Domnului că răspunzi! o aud oftând ușurată în telefon, dar tonul ei mi se pare cam agitat.
― Nu m-am supărat pe tine, o liniștesc. Am fost doar supărată pe situație, pe Blaise... Voi încerca să îmi revin, spun pe un ton hotărât.
― Mă bucur că nu te-ai supărat, dar există o problemă, o spune mai mult în șoaptă.
Se pare că nu a scăpa de tonul agitat. Îmi dau seama că ceva de întâmplă. Mă ridic în picioare și încep să simt o neliniște interioară.
― Ce s-a întâmplat, Lillien? Ce problemă? o întreb pe un ton precipitat.
― Este vorba despre Blaise, îmi spune tot pe un ton șoptit.
Simt cum inima mi-o ia la vale, iar o teamă oribilă îmi întunecă privirea pentru câteva secunde. Prin minte îmi apare accidentul pe care la avut și care mi-a declanșat vorbirea. Este posibil să se fi întâmplat ceva atât de oribil? Doar gândurile astea nejustificate face ca în inima mea să încolțească o durere mare.
― Sau este o altă încercare de a mă face să mă întâlnesc cu el? îmi încerc norocul înainte ca ea să aibă timp să îmi răspundă.
― Nu este vorba despre asta, Amanda. Dar calmează-te, nu a pățit nimic în felul în care cred că te gândești. Este sănătos tun, bine?
Simt cum cineva îmi ia o piatră gigantică de pe inimă, dar pentru că știu că Lillien este îngrijorată de ceva care are legătură cu el, tot nu mă pot calma.
― Spune-mi odată, fir-ar să fie! aproape că urlu.
― De o oră s-a închis în dormitorul său și trântește lucruri, înjură... L-a sunat mătușa lui și i-a spus că mama lui biologică a murit aseară.
Îmi pun mâna la gură, șocată.
― Dumnezeule! șoptesc, neștiind ce altceva să spun.
Știu că Blaise nu a mai vrut să o cunoască, dar probabil că el credea că se poate răzgândi oricând, dar acum nu mai are opțiunea asta. Probabil că este încercat de regret sau poate chiar durere.
― Cred că are nevoie de tine, o aud spunând.
Pe moment îi dau dreptate, dar apoi realizez tot ce a spus despre mine, dar și faptul că noaptea trecută a spus clar că nu vrea să fie cu mine. Atunci de ce ar avea nevoie de mine?
― Nu, spun cu jumătate de gură. Cred că este mai bine să nu vin.
― Doar nu ești serioasă! exclamă supărată.
― Lillien, așa este mai bine, crede-mă!
― Mai bine pe dracu'! Pe bune, îmi pierd mințile cu voi doi.
Îmi închide brusc, lăsându-mă cu sufletul făcut vraiște. Gândul mă poartă la Blaise și mi-aș dori să merg acolo, să-l susțin așa cum pot eu, dar nu sunt singură că m-ar vrea lângă el. Nu vreau să îi complic situația, nici a lui, nici a mea, și mai ales a noastră.
Cu mintea la el, sufletul sfâșiat din atâtea motive, mă pregătesc să plec înainte de a mă răzgândi. El este ca un magnet pentru mine, mă atrage tot timpul, dar acum când știu că trece prin așa ceva mă atrage și mai tare. Vreau să știu că este bine, dar nu pot merge acolo. Chiar dacă vreau asta cu disperare. Vreau să-mi pot încolăci brațele în jurul său și să îi șoptesc că va fi bine, că nu este mare lucru, dar știu că dacă mă duc acolo nu voi fi întâmpinată cu brațele deschise.
Ies din bloc și intru în mașină, dar înainte să pornesc mai stau câteva clipe și mă gândesc la ce ar trebui să fac. Dacă într-adevăr am dreptate și am luat decizia cea mai corectă având în vedere...moartea mamei care l-a abandonat și care nu a mai încercat vreodată să dea vreun semn.
În cele din urmă, la fel de confuză, pornesc mașina și mă îndrept spre Concordia. Strâng cu putere degetele pe volan și conduc aproape mecanic, nereușind să fiu atentă la drum. Sunt claxonată de câteva ori, dar nici măcar nu știu de ce. Nici nu-mi pasă. Sunt ca un robot, doar că roboții nu simt toate sentimentele pe care le simt în acest moment. Tristețe, supărare, furie, dezamăgire, milă, părere de rău... Îmi copleșesc mintea într-un mod enervant.
Conduc mecanic, crezând că mintea mă duce acolo unde mi-am propus, dar când văd blocul loxos, îmi dau seama că inima m-a condus altundeva. Nu sunt nicidecum în drum spre cursuri, sunt în față blocului de apartamente unde locuiește Noah și Blaise.
― Chiar voi face asta, spun, încercând să fiu hotărâtă.
Mă uit în sus, la etajul opt, cu inima cât un purice. Acolo se află el. Atât de aproape și totuși atât de departe. Voi risca să se poarte urât cu mine, îi voi face față doar pentru că știu că are nevoie de cineva lângă el. Sper să fiu eu în măsură să fiu acea persoană potrivită.
Îi trimit un mesaj Lillienei prin care o anunț că imediat urc sus, apoi exact asta fac. Îmi pun rucsacul pe umăr, îmi aranjez puțin părul, apoi urc în lift și cât timp urcă eu stau și mă gândesc la tot felul de posibilități prin care Blaise mă va alunga. Știu foarte bine cum se comportă când este rănit. Nu este prima dată când sunt pusă într-o astfel de situație. Plus că acum lucrurile sunt complicate între noi.
Ies din lift și bat la ușă. Nu durează decât zece secunde până când Lillien îmi deschide. Și da, am numărat. Are o față serioasă, cum rar o văd pe fata asta plină de viață. Îi pare rău pentru fratele ei.
― S-a mai calmat, dar are nevoie de tine, îmi spune, trăgându-mă înăuntru. Nu vrea să vorbească cu mine sau cu Noah.
Mă descalț și intru în sufragerie. Noah stă pe canapea nefăcând nimic, iar asta este bizar când vine vorba de el.
― Ce bine că ai venit! exclamă acesta, mai mult în șoaptă. Îmi era groază că Lillien mă va trimite iar să încerc să vorbesc cu el. Urăsc când este așa, prefer să stau la distanță.
― Cred că toți preferăm asta, mormăie Lillien.
Sincer, nu și eu. Când se simte rău vreau să fiu lângă el, chiar și acum, în ciuda cuvintelor sale care mi-au tăiat adânc în carne. Vreau să-l ajut și cu o vorbă de încurajare, dacă altceva nu pot face pentru el. Doar că de data asta presupun că nu va accepta să fiu lângă el. Sau nu prea ușor, cel puțin.
― Amanda, mă prinde Lillien de mână, buzele ei roșiatice sunt lăsate în jos de tristețe. Nu ceda imediat, bine? Dar dacă începe să spună cuvinte urâte și sare calul chiar mai mult decât o face de obicei, ieși de acolo, în regulă?
Încuviințez, știind deja cu ce am de a face.
― Baftă! îmi urează Noah cu multă milă.
Îmi dau ochii peste cap și apoi, fără să privesc în spate, simțindu-mă ca și cum tocmai intru într-un ring de luptă, merg la ușa lui și bat scurt.
― Pleacă! este răspunsul lui, fără ca măcar să știe cine este.
Probabil nici nu contează. Știu că nu vrea să vorbească despre chestiile ce-l apasă.
Nu fac ce-mi spune, din contră. Deschid ușa și pășesc înăuntru, căutându-l cu privirea. Stă în șezut la marginea patului, cu spatele la mine. Își ține capul în palme, iar coturile i se sprijină de genunchi. Nu poartă tricou, iar spatele musculos este luminat doar de lumina palidă care vine de afară.
Este dezordine. Roșcata nu a exagera când a spus că aruncă cu lucruri.
Fac doi pași înăuntru, încercând să nu calc pe nimic, și închid ușa în urma mea. Mă aștept oricând să arunce cu ceva după mine, astfel că sunt în gardă. Dar, în ciuda așteptărilor mele, el pare liniștit și calm. Nici măcar nu se întoarce să vadă cine a intrat.
― Ți-am spus dracu' să pleci! spune pe un ton ridicat, obosit.
― Blaise..., spun încet, încercând să îmi arăt doar compătimirea, nu și mila prin glas.
Știu că urăște ca oamenii să-l privească în felul acesta. Și eu am urât să fiu așa privită când nu puteam vorbi, așa că eu îl pot înțelege când vine vorba despre asta. Blaise a trecut prin niște lucruri urâte, prin care nu ar fi trebuit să treacă cineva. Nu vreau să știu cum este să afli că ai fost adoptat, mai ales din pură întâmplare, iar apoi să afli că tatăl tău biologic a murit înainte de a avea șansa de al întâlni, iar la scurt timp să moară și mama biologică. Oricât de tare m-a rănit, sper să-i pot fi alături, măcar ca și prietenă sau o simplă persoană care îi vrea binele.
― Amanda, ce cauți aici? nu se ridică nici acum în picioare, doar că acum întoarce capul spre mine, deși își păstrează poziția încordată.
― Am venit să văd cum ești, rostesc pe un ton moale, gândindu-mă dacă să înaintez sau nu.
Scoate o înjurătură obsecenă și întoarce capul de la mine. Bun...Ce ar trebui să înțeleg din asta? Să stau pe loc, să fac cale întoarsă sau să îndrăznesc să mă apropii mai mult?
― Știi ce? Nu am chef și de tine. Pleacă!
Cred că tocmai mi-am primit răspunsul, dar știu că nu este cazul să plec atâta timp cât nu mă înjură și nu mă lovește. Stau și mă întreb, într-o aiureala totală, m-ar lovi vreodată? Ar putea fi agresiv cu mine fizic?
― Am auzit ce s-a întâmplat, continui să vorbesc ca și cum nu tocmai îmi spusese foarte clar că nu mă vrea aici.
Se ridică în picioare cu vigilență și mă aștept să vină spre mine, dar el doar se întoarce și mă privește cu ochii mijiți. Poate el vrea să ascundă asta, dar îi pot vedea durerea din privire. Vrea să pară că nimic nu îl poate răni sau afecta, dar eu știu cum este el cu adevărt. Mi-a permis să văd și acea latură a lui, chiar dacă acum probabil regretă asta.
― Sigur că ai auzit. Ăștia te cred vreo mare vindecătoare de suflete, în special pentru sufletul meu , râde batjocoritor, lăsându-mă să răsuflu adânc pentru a găsi o cale să nu pun la sufletul tot ce-i iese pe gură, pentru că știu că este doar inceputul.
― Știu că te simți rău acum, că ești supărat...
― Rău? ridică din sprâncene fără să-mi dea voie să-mi termin propoziția.
― Mă gândesc că nici bine nu ți-a picat.
― Amanda, nu sunt trist, sunt furios.
Mă bucur chiar și pentru conversația pe care o avem. Mă bucur că se deschide în fața mea măcar puțin. Mă apropii și mai mult de el, cu pași mici, dar la un moment dat simt o durere sfâșâietoare când ceva ascuțit îmi taie talpa piciorului stâng. Strâng din buze cu putere, dar tot scot un sunet gâtuit, facându-l pe Blaise să mă cerceteze atent. Îmi ridic piciorul involuntar, iar când mă uit pe podea văd un ciob măricel, probabil de la o sticlă de bere.
― La dracu'! îl aud rostind printre dinți chiar înainte de a se grăbi spre mine.
O picătură mică de sânge cade pe podea, căci nu este doar o mică zgârietură. Ciobul ăla chiar și-a făcut puțin loc în talpă, făcând o tăietură de toată frumusețea.
Durerea îmi ia vocea câteva secunde bune, îndeajuns ca Blaise să mă ia pe sus, lăsându-mă surprinsă de gest. Simt cum inima mi-o ia razna când parfumul lui discret îmi ajunge la nări, aducându-mi aminte cât de dor mi-a fost de el. Mâinile îmi sunt în jurul său, iar mintea îmi este în ceață. La el în brațe, în timp ce el mă duce spre pat, uit de toată supărarea, și mă încălzesc cu o plăcere dulce, care mi-a lipsit. Îmi mișc ușor degetul pe pielea lui, adorând felul în care îl simt. Uit chiar și de durere și de orice altceva. Deodată ochii lui sunt pe chipul meu, zăbovind pe buze. Oare și el simte ce simt și eu sau doar sexul a contat pentru el, așa cum a dat de înțeles prin vorbele pe care le-a spus lui Alec? Nu. Nu pot crede asta. Vreau să cred că între noi a fost mult mai mult.
Realitatea mă lovește fără milă atunci când mă simt lăsată jos, cu fundul pe marginea patului. Este îndeajuns să clipesc o data ca el să-mi ridice piciorul în sus, privind ruptura șosetei mov, prin care curge sânge, dar nu prea mult. Adică, nu este ceva de moarte, dar el pare îngrozit, de parcă tocmai mi-a fost tăiat piciorul cu totul.
Fiori reci îmi parcurg coloana când își ridică ochii spre mine, iar buzele îi sunt întredeschise. O privire scurtă, dar care răscolește în mine mai mult decât ar putea să o facă oricine altcineva. Mă întreb dacă eu ca persoană am ajuns să îmi condiționez fericirea cu legătura pe care o am cu acest bărbat. Dacă am ajuns să depind de el cu adevărat, și dacă este așa, nici măcar nu știu cum ar trebui să reacționez. Nici măcar nu știu cum aș reacționa dacă chiar l-aș pierde cu adevărat. Aș fi la fel de distrusă ca atunci când l-am pierdut pe Mike? Sau distrugerea mea ar fi atât de catrastrofală încât un alt bărbat nu va putea să mă salveze, așa cum m-a salvat Blaise de abisul creat de Mike?
Dar mai rău este că dacă ar fi așa, nici măcar nu știu dacă aș vrea ca asta să se schimbe. Atât de mult îl iubesc.
― Sunt bine, rostesc în cele din urmă. Este doar o mică tăietură.
Strânge din buze, total în dezacord cu mine. Fir-ar! Am venit să vorbesc despre el, nu despre neatenția mea.
― Stai aici, strânge din maxilar. Să-mi bag piciorul, dar tu chiar ești oarbă.
Stai! Ce?
― Scuză-mă, nu mi-am dat seama că locul cioburilor este pe jos, zâmbesc forțat, mai mult mă strâmb.
― Și totuși, ți-am spus să pleci, nu să îți continui drumul prin dormitorul meu neinvitată, își dă ochii peste cap, ridicându-se.
Mă uit după el cum se duce la un sertar și scotocește până când scoate de acolo o trusă de prim ajutor.
Este nervos pe mine că m-am tăiat?
Între timp, durerea reapare, căci acum a mai dispărut din adrenalina pe care el mi-a provocat-o. Se simte ca o pulsație dureroasă, care mă face să tresar atunci când durerea prinde viață.
Îl sorb din priviri când se pune în genunchi în fața mea și desface trusa.
― Nu trebuie să faci asta, mă grăbesc să-l asigur. O pot face singură.
― Doar taci, mormăie, începând să-și facă treaba cu atenție.
Îmi dă șosetă jos și mă înroșesc din cauza gestului, deși nu este nimic obscen sau intim. Noroc că mi-am dat unghile cu ojă neagră acum câteva zile.
Îmi șterge ușor piciorul, îl dezinfectează și îl bandajează sub privirile mele, evitând să-mi întoarcă privirea. Ceva îmi spune că o face întenționat.
― Mulțumesc! îi spun cu sinceritate când termină.
Nu îmi răspunde.
― O chem pe Lillien să te ducă acasă, mă anunță pe un ton hotărât.
Îl prind de braț cu putere, refuzând să plec de aici până când nu discutăm adevărata problema, motivul pentru care sunt aici.
― Cum a murit mama ta biologică?
― A avut cancer, îmi spune pe un ton rece care i se reflectă și în privire.
Oare chiar nu este afectat, așa cum vrea să pară și tot ce cred eu despre el sunt doar povești?
Se smulge din mâna mea, dar în loc să meargă spre ușă să o cheme pe Lillien, el merge la fereastră și se sprijină cu palmele de pervaz, uitându-se afară.
Îi văd atât spatele, brațele, cât și gâtul încordat. Mi-aș dori să pot să-mi trec palmele peste mușchii lui, să-l detensionez.
― Numele ei era Zoe, îl aud râzând sec.
Zoe.
― Îmi pare rău că nu ai reușit să o întâlnești, îi spun pe un ton moale.
Rahat! Piciorul ăsta este chiar dureros.
― Și mie.
Rămân surprinsă că recunoaște asta atât de ușor.
― Mi-aș fi dorit să-i pot spune în față ce panaramă de femeie a fost, spune apoi, iar ochii mi se cască. Îmi pare rău că nu am făcut-o. Nu-mi pare rău că nu am cunoscut-o, ci că nu am căutat-o pentru a o privi cu scârbă. Să văd ce este în ochii ei, să vadă și ea ce este în ai mei. Ar fi găsit multă ură și disprețuire.