Drumul până la mașina distrusă pare să dureze o veșnicie, dar sunt sigură că în realitate a durat puțin. Merg la portieră, acolo unde geamul este crăpat și încerc să o deschid, privind în tot acest timp la Blaise. Imaginea din fața mea, cu el inconștient, cu o rană sângerândă la cap, îmi face pulsul să bubuie în vene, dar și inima să mi se frângă. Doare mai mult decât pot suporta lucidă, probabil de aceea mi se pare că sunt într-un coșmar de acela care pare să nu se mai termine vreodată. Totul se petrece prea lent și în ceață.
Dacă chiar este un coșmar, aș vrea să mă trezesc acum, căci simt că, cu fiecare secundă în care trag de nenorocita asta de portieră, trec prin clipe cumplite.
În cele din urmă, după mai multe încercări, reușesc să o deschid și mă năpustesc spre Blaise, dar apoi îmi amintesc despre tot ce auzisem până acum despre accidentele de mașină. Să nu mișc accidentatul. Nu știu dacă se aplică și în cazul de față, dar nu îmi permit să risc. Îmi pun doar palma tremurândă pe obrazul lui și încerc din nou să-i rostesc numele, dar de data asta nu a ieșit nici măcar o silabă tâmpită.
Încerc să-mi stăpânesc hohotele de plâns, dar este ceva imposibil. Mă îndepărtez puțin, căutând cu privirea pe cineva care ne-ar putea ajuta să sune la salvare, dar sunt într-un loc necirculat, mai ales diminețile de iarnă.
Mă întorc rapid la el, neștiind ce să fac. Îmi scot telefonul din buzunar, înghițind în sec.
Haide, Amanda! Trebuie să o faci. Trebuie să-ți revi odată și să vorbești naibii! Pentru Blaise.
Știu că nu am timp de pierdut, nu mă pot juca cu viața lui. Dacă nu o voi putea face? îmi spun cu disperare, mergând la Blaise și prinzându-l de mână, căutând o mișcare din partea lui.
Nu primesc nici una. Capul îi stă pe umăr, iar sângele i-a umplut jumătate de față. Îmi șterg lacrimile cu sălbăticie, apoi formez numărul și sun. În acest moment, Blaise este mai presus de orice, iar mintea trebuie să-mi de-a ascultare. Nu are ce face. Toți doctorii mi-au spus că mintea trebuie activată, ea nu este defectă, doar că inima a suferit un șoc puternic și în felul acesta a făcut ea față.
O femeie cu o voce groasă răspunde, se prezintă și mă întreabă ce s-a întâmplat, probabil auzindu-mă plângând. Faptul că pare calmă mă scoate din sărite.
Deschid gura, dar cuvintele nu vor să iasă. Lovesc cu pumnul în geam, nerealizând că un ciob este pe cale să-mi între în pielea subțire care-mi acopere degetul arătător. Scâncesc de durere, dar nu este ceva la ce mă pot gândi acum.
― Alo, mai ești acolo? mă întreabă femeia din capătul celălalt al liniei, iar răsuflarea mea se accesează, împreună cu disperarea, de asemenea.
― A-a-lo, cuvântul ăsta simplu iasă cu dificultate și bâlbâit, dar măcar am reușit să-l spun. Acum este acum. Am nevoie de o ambulanță, reușesc să spun, iar vocea îmi sună puternică și clară, ca și cum mintea mea a realizat cât de important este pentru mine.
― Sunteți rănită, doamnă? nu mă interesează nici măcar că-mi spune doamnă, tot ce vreau este să vină cineva să-mi salveze iubitul.
― Nu eu, spun repede, încercând să-mi mențin vocea puternică, căci uneori are tendința de a tremura pe buzele mele. Blaise... Prietenul meu, a intrat într-un copac cu mașina. Este... Este inconștient. Vă rog..., glasul îmi devine doar o șoaptă purtată de neaua care începe să cadă.
În urmăroarele secunde îi dau indicațiile doamnei, ținându-l strâns pe Blaise de mână. Îmi spune să-i verific pulsul, și răsuflu ușurată când îl simt destul de accelerat. Mă asigură că salvarea va veni curând, iar el va fi bine, dar până nu-l voi vedea cu ochii mei făcându-se bine, inima îmi va plânge cu lacrimi de sânge.
Aș vrea să mă pot bucura de faptul că vorbesc, dar nu asta îmi pasă. Doar mă bucur că am putut să vorbesc acum, la momentul cel mai potrivit. Dacă nu reușeam să vorbesc... Nu vreau să știu ce s-ar fi întâmplat.
Când doamna îmi închide, toată atenție de care sunt în stare este asupra lui, blestemându-mă cu ardoare că am ieșit din mașină. Poate dacă nu ieșeam, acum nu aș fi trăit asta, Blaise nu ar fi fost rănit și cine știe, poate în pericol. Urăsc faptul că nu am fost mai încăpățânată.
Dacă stau să mă gandesc, privindu-l acum, poate că am judecat greșit. Poate ar fi trebuit să-l ascult de la început. Nu, în loc să fac asta, eu m-am comportat de parcă le-aș ști pe toate. Acum, plangându-i în palmă, sunt sigură că atunci când mi-a spus că nu m-a înșelat, nu m-a mințit. Poate că nu încrederea în el ar fi problema, ci încrederea în mine. Îți este greu să crezi că cineva ca el, care ar putea avea orice fată, m-ar iubi pe mine, o fată mută.
― Te rog, Blaise, să nu pățești nimic! rostesc, vocea mea neexersată tremurând. Te rog, nu aș rezista!
El nu se mișcă deloc, doar pieptul care se contractă dovedește că este în viață.
― Ar fi prea mult...
Rana s-a oprit din sângerare, însă nu aș ști exact să spun unde este ea cu axactitate, căci fruntea, împreună cu obrazul stâng, îi este îmbibat în sânge roșu aprins care îmi dă senzația de gol în stomac de fiecare dată când îl privesc.
Prin trup îmi trec senzații de răcoare, iar în scurt timp frisoanele devin destul de evidente. Am înghețat lângă el, tremur și lacrimile mi-au secat, într-un final să ajung să cred că am ajuns în iad.
Mă simt slăbită, poate din cauza șocului, iar în fața ochilor încep să văd negru, amețind. Mă las pe asfaltul rece, la picioarele lui Blaise, cu ultimile puteri, și mă rog în gând ca salvarea să sosească cât mai repede. În cele mai multe cazuri, timpul înseamnă viață, și îmi este teamă că Blaise să nu aibă nevoie de timp mai mult.
Îmi pierd cunoștința la scurt timp, cu suntelul sirenelor vuindu-mi în timpan.
Nu știu cât timp a trecut, dar când îmi recapăt cunoștința, primul lucru care-mi apare în minte este Blaise. Deschid ochii cu rapiditate, uitându-mă în jurul meu, panicată.
La început nu văd mare lucru, doar o ceață, care însă se limpezește în câteva secunde. Respirația mea accelerată este singurul lucru care se aude în... salonul de spital. Răsuflu ușurată doar pe jumătate ― măcar știu că acum Blaise este pe mâini bune, însă până nu voi afla în ce stare este, nu voi putea sta liniștită în patul ăsta.
Dau să mă ridic, dar ușa se deschide și mama apare cu o figură descumpănită. Pare că a plâns, dar atunci când mă observă, zâmbetul îi îmblânzește chipul.
― Amanda, draga mea! vine repede spre mine, prinzându-mi obrajii în palme. Ești bine? vocea-i sună îngrijorată.
― Da, sunt bine, spun repede, simțindu-mă vinovată că nu o las să se bucure. Blaise?
Buzele îmi tremură, temându-mă de ce este mai rău.
Ochii mamei se umplu de lacrimi, iar panica mea crește inevitabil. Mă ridic în fund, iar capul îmi vâjâie puțin, dar nu-mi pasă acum.
― Vorbești! exclamă, începând să plângă. Dumnezeule! Cei din spital mi-au spus că tu ai sunat pentru ajutor, dar nu am putut crede...
O prind de încheietura mâinii, rugând-o din priviri să-mi răspundă la întrebare, acum, până nu fac un infarct.
― Blaise este bine, mă asigură.
― Bine? Ce înseamnă asta? mă agit. Când l-am văzut eu ultima dată, nu arăta bine deloc.
― Este bine, înafara oricărui pericol. A avut nevoie de câteva copci, dar este în regulă.
Ușurare pe care o simt mă lasă fără suflare. Închid ochii pentru câteva clipe, ridicând spre cer o mulțumire plină de recunoștință. Astăzi cred că m-am rugat mai mult decât oricând.
În următoarele minute o conving pe mama ca sunt în regulă și că doar am suferit în șoc, de aici și leșinul meu. Același lucru i-a spus și doctorul, un bărbat plinuț, trecut de patruzeci de ani, dar nimic nu poate să o facă pe mama să fie mai puțin îngrijorată.
Îmi este greu să o conving să-mi de-a voie să mă dau jos din pat, chiar și cu acordul medicului, însă când reușesc, stau două minute și-l privesc prin ușa întredeschisă.
Are ochii închiși, doarme. Are un bandaj în jurul capului, acoperindu-i fruntea, iar buzele îi sunt puțin crăpare. Este palid la față, dar în rest, pare să fie în regulă.
Pare atât de senin, de lipsit de griji, încât nu-mi pot reține un zâmbet mic din colțul gurii.
Împing în liniște ușa, nevrând să-l trezesc, și pătrund în salon, cu o dorință aparte de a-l atinge.
Ajung lângă el și îi prind mâna cu degete mari în palmele mele mici și albe, fericită.
― Iubitul meu..., rostesc, iar Blaise deschide ochii rapid, tresărind.
Mă privește confuz.
Inima începe să-mi bubuie, căci tocmai îmi dau seama de un lucru : Blaise nu știe că mi-am recăpătat glasul.