Melancolia mă copleșește când deschid ușa dormitorului meu. Zâmbesc, privind tot ce am lăsat în urmă. Am plecat de aici speriată, entuziasmată, iar acum m-am întors fericită. Fericirea mea este Blaise și prietenii pe care mi i-am făcut în Portland.
Tatăl meu intră și el, zâmbind la rândul lui. Lasă bagajul lângă pat și vine pentru a mă îmbrățișa din nou până mă lasă fără aer.
― Mi-a fost atât de dor de tine, scumpo! Mă bucur că ești acasă din nou. Mama ta deja s-a apucat de mâncare. A spus că-ți va găti felurile tale preferate.
Se desprinde de mine pentru a mă lăsa să scriu.
,, Nici nu poți să îți imaginezi cât de mult mă bucur și eu că sunt acasă și pot să petrec timp cu voi. Abia aștept să mănânc ce îmi gătește mama. M-am săturat de mâncarea de la restaurant și de pizza."
― Te cred, draga mea. Același lucru simțeam și eu când eram la facultate. Mâncarea mamei mele devenise preferata mea, deși nu era prea bună, râde. Tu ai noroc că mâncarea lui Kristen este foarte bună.
Râd alături de el, dar are dreptate. Mâncarea mamei este bună.
,, Mâncarea bunicii nu este atât de rea. " scriu râzând, căci amândoi știm că tata are dreptate, iar mâncarea bunicii nu este prea gustoasă.
― Bine ar fi fost să-ți pot spune că ai dreptate, clatină din cap. Te aștept jos, Amanda. Merg să o ajut pe mama ta.
Mă sărută pe frunte înainte de a pleca. Rămân singură în dormitorul meu și fac ce mi-am dorit încă de când am intrat: sar în pat, râzând când salteaua moale mă întâmpină și mă aruncă în sus de câteva ori.
Rămân pe spate și îi scriu un mesaj lui Blaise. Încă nu mi-a scris și încep să fiu îngrijorată pentru el.
,, Ce faci? Îmi este dor de tine! "
Mă înroșesc în obraji chiar dacă sunt singură în dormitor. Mă uit două minute întregi la telefon, așteptând un răspuns de la el, dar o fac degeaba. Poate nu aude telefonul sau este ocupat. Îmi mușc interiorul buzei ― un gest care îmi trădează stresul și nemulțumirea.
Nu înțeleg de ce nu îmi răspunde sau de ce nu mi-a scris până acum. Nu a găsit nici măcar un minut liber?
Încep să mă gândesc aiurea la tot felul de posibilități. Dacă a renunțat la noi? Dacă faptul că nu-mi răspunde înseamnă că nu mai suntem împreună sau că nu am fost de la bun început?
Nu, gândesc aiurea. Blaise mi-a demonstrat că mă iubește. Ba chiar, el mi-a mărturisit asta și nu cred ca m-ar minți.
Încerc să nu mă mai gândesc la el, așa că cobor în bucătărie. Știu că părinții mei au darul de a mă face să uit de orice. Până la urmă, datorită lor am putut să trec peste zilele îngrozitoare din viața mea.
Ajung până la baza scărilor și sunt nevoită să mă opresc pentru că se întâmplă ceva ce rar. Părinții mei evită să vorbească despre Mike pentru a nu mă face pe mine să retrăiesc iar și iar ce am trăit, însă de data asta îi pot auzi rostindu-i numele.
― Încă nu a spus nimic, îl aud pe tata spunând cu voce joasă.
― Poate a uitat că este ziua lui de naștere, spune și mama pe același ton.
Realitatea mă izbește în față ca un bolovan menit să mă răstoarne cu susul în jos.
― Mereu de ziua lui îi ducea un cadou, își amintește tata. Ar trebui să-i aducem aminte?
Capul îmi vâjâie, iar vinovăția că am uitat așa ceva mă amețeste. Dacă Mike ar fi acum în fața mea aș crăpa de rușine. Cum am putut uita de ziua lui? Mike nu mi-a fost doar iubit, ci și cel mai bun prieten.
Încerc să fac gălăgie când intru, să nu fie bătător la ochi. Le zâmbesc cât pot de autentic în timp ce merg la frigider și scot o sticlă de suc.
Îi văd cu coada ochiului cum se privesc între ei cu vinovăție.
― Ți-e foame, scumpo? mă întreabă mama.
― Normal că îi este foame, Kristen. Murim amândoi de foame, glumește tata.
― Jack, mișcă-te mai repede atunci, își dă ea ochii peste cap.
Râsetele noastre se aud în toată casa, dar eu nu sunt eu. Nu sunt fericită așa cum ar trebui. Blaise nu-mi răspunde, nu știu nimic de el, iar faptul că am uitat de ziua de naștere a lui Mike mi-a accentuat starea proastă.
Dar nu este târziu. Mike va primi ceva de ziua lui.
După câteva minute mă retrag din bucătărie și ies afară pe furiș. Este întuneric, dar nu-mi pasă. Nu de puține ori am fost la mormântului lui pe întuneric, furișându-mă din casă. De majoritatea dăților știau unde sunt. Când mă întorceam îi găseam pe verandă sau în camera mea, așteptându-mă. Nu se supărau pe mine, dar erau supărați pe tristețea mea.
Acum lucrurile s-au schimbat. Străbat străzile întunecate, cunoscute atât de bine, cu o stare de melancolie. Îmi bag mâinile în buzunare, încercând să mă fereasc de frig și suflu, lăsând să se formeze aburi în fața mea.
Sunt doar doar străzi până la cimitir așa că nu durează mult până ajung în fața cimitirului. Am noroc că aici mereu sunt aprinse lămpi, iar lângă cimitir sunt case, așa că este destul de luminat.
Intru înăuntru și merg fără probleme spre mormânt. Pământul este înghețat și trebuie să fiu puțin atentă ca să nu alunec.
Mormântul este chiar aici, undeva la mijloc, plin de flori. O lumânare încă este aprinsă, semn că mama lui a trecut astăzi pe aici.
Mă așez în genunchi și îmi lipesc palma de marmura neagră a mormântului, zâmbind cu tristețe.
Astăzi nu am nimic pentru tine, rostesc în gând, sperând să fie de ajuns și el să mă audă, dacă așa ceva este posibil.
De fapt, am ceva. Ceva ce cred din adâncul sufletului meu că meriți.
Îmi șterg lacrimile care încep să curgă pe obraji și oftez frustrată. Mi-aș dori să nu plâng, să fiu tare.
Timp de doi ani am venit aici aproape zilnic, am plâns, ți-am distrus liniștea pe care o meritai. Trebuia să mă vezi liniștită, acceptând faptul că nu tu mai ești... Dar am fost egoistă , Mike. Te certam mereu. Îți reproșam că ai distrus visurile pe care ni le-am făcut împreună. Îți spuneam să te întorci, deși eram conștientă că nu era posibil. Nu știu dacă mă poți auzi, dacă m-ai auzit vreodată, dar dacă ai făcut-o, știu că ai plâns odată cu mine.
Acum plâng de-a binelea. Câteva suspine îmi părăsesc buzele și tremur neputincioasă.
Ți-am distrus liniștea și știu că tu meritai să te odihnești în pace, nu să mă ai pe mine pe capul tău. Îmi pare rău, sincer! Dar acum sunt aici să îți dau drumul, Mike. Să te las în pace, dar să știi că nu scapi de mine atât de ușor! Vei fi mereu în inima mea, prietenul meu drag, iubitul meu... Acum sunt cu altcineva, îmi pierd vocea chiar și în gând.
Mă opresc și trag aer în piept. Trebuie să-i spun asta, dacă mă aude, trebuie să știe că sunt bine, că am trecut mai departe.
Blaise este numele lui. Îl iubesc. Mă face fericită. L-am întâlnit când mă așteptam mai puțin, dar când aveam mai multă nevoie de cineva care să mă facă să zâmbesc. Acum, datorită lui, sunt pregătită să merg mai departe. Tot datorită lui te voi lăsa să te odihnești în pace. Nu pot să îți spun la mulți ani, dar pot să îți spun că îți mulțumesc pentru tot, Mike. Ai fost un om minunat. Să te odihnești în pace!
Mă ridic în picioare, simțindu-mă mult mai ușoară decât atunci când am venit aici. În mod ciudat, a dispărut toată vinovăția și a rămas pacea. Sper ca Mike să se odihnească în pace.
Mă întorc să plec, dar mă sperii atât de tare încât inima amenință să-mi cadă la picioare.
Un trup masiv, frumos sculptat și atât de cunoscut stă la câțiva pași de mine, sprijinit de piatra unui mormânt.
Sunt înlemnită, șocată și tot ce pot face este să mă uit la el ca la o halucinație stranie dintr-un cimitir, într-o noapte de iarnă.
― Frumoaso, deci aici este Mike...
Acum vine către mine cu pași mici, lenți și legănați, dar eu nu mă mișc. Nu pot.
Ce caută el aici? Nu. Nu poate fi adevărat. Halucinez.
― Dacă nu aș ști că mă iubești, aș spune că încă nu l-ai uitat pe băiatul ăsta. Ar trebui să stau cu el de vorbă, să-i cer niște ponturi...
Izbucnesc în râs și încep să alerg spre el. Își deschise brațele pentru mine, chicotind.
Îl strâng atât de tare încât geme, dar nu am de gând să mă opresc. Sunt fericită să-l văd, deși sunt al dracului de confuză.
― Și mie mi-a fost dor de tine, blondo, îmi șoptește în păr.