Emoția mă cuprinde în timp ce îmi pregătesc bagajul. Nu pun multe lucruri, oricum, o mare parte din lucrurile mele încă au rămas acasă, mă rog, acasă la părinții mei. Voi dormi în patul meu. Voi mânca mâncare gătită de mama. Voi asculta poveștile tatei despre persoanele cu care a avut de a face în ultimile zile. Tata, polițist fiind, i-a plăcut mereu să îmi povestească tot felul de întâmplări amuzante sau chiar triste.
Îmi lipsesc toate astea. Însă, din păcate, asta înseamnă că îl voi mai vedea pe Blaise abia după Revelion, când mă voi întoarce. În ultimile zile am petrecut mult timp împreună, poate prea mult timp, având în vedere că nu am prea mai învățat. Se pare că giugiulitul cu Blaise, care până la urmă se transformă în ceva mai mult, dar niciodată sex, a devenit mult mai important decât cartea.
Nici nu știu ce simt în legătură cu asta, dar sunt absolut conștientă că va trebui să fac un echilibru între învățare și Blaise. Îmi va fi greu, mai ales că el, în ultimul timp, a fost la mine non stop, iar el, din păcate, nu prea are obiceiul să învețe.
Acum nu este, deși mi-aș dori. Și-a luat la revedere acum câteva ore, înainte să plece spre niște neamuri, căci acolo a decis să-și petreacă sărbătorile. Nu este pregătit să dea ochii cu părinții lui adoptivi, deși aceștia au încercat în repetate rânduri să-l facă să înțeleagă că este copilul lor.
Așez ultima bluză în bagaj și îmi verific telefonul. Poate am primit vreun mesaj de la Blaise și nu am auzit.
Oftez dezamăgită și mă gândesc dacă ar trebui să îi scriu eu. A plecat cam de două ore, probabil. A spus că o oră și ceva ar dura drumul, deci deja ar fi trebuit să ajungă.
Nu-i scriu. Probabil nu s-a văzut de mult cu neamurile lui, așa că poate acum se bucură unul de altul. Îmi va scrie el când va putea.
― Ești gata, scumpo? mă întorc spre ușă, acolo de unde mama mă privește cu drag.
Încuviințez. Trag fermoarul geamantanului și îl dau jos din pat.
Mașina s-a stricat acum câteva zile, așa că părinții mei au venit după mine.
― Este frumoasă garsoniera, scumpo. Dar totuși, de ce te-ai mutat de la cămin? Nu ne-ai spus niciodată până acum.
,, Păi, am avut niște neînțelegeri cu Lillien. " îi dau să citească.
― O, îmi pare rău, scumpo. Știu că îți plăcea de ea.
,, Suntem în regulă acum." o liniștesc, zâmbind.
Mama se încruntă, chipul ei frumos arătând nedumerit.
― Serios? Atunci de ce nu te-ai mutat înapoi?
Ridic din umeri și încerc să mă nu mă înroșesc în obraji. Motivul pentru care nu m-am întors este Blaise. Îmi place să vină aici și să știu că nu va intra nimeni peste noi.
,, Nu știu, nu a venit vorba despre asta."
Am o senzație ciudată de disconfort. Privesc casa din mașină, jumătate din trupul meu refuzând să iasă de aici.
O casă normală, aproape la fel ca toate celelalte din acest cartier. Este modestă, dar îngrijită.
Natalie se află acolo, probabil împreună cu familia ei, așteptându-mă pe mine.
Am făcut o greșeală că sunt aici? Am făcut o greșeală, de la bun început, sunând-o? Poate că am făcut o prostie încă de când am început să vreau să-mi cunosc trecutul ascuns. Dar acum sunt aici și nu voi da înapoi. Voi face față realității.
Cobor din mașină și fac câțiva pași pe trotuar, apropiindu-mă tot mai mult de casa albă. Natalie iubește florile, nu-mi este greu să îmi dau seama de asta. Oriunde te uiți, vezi flori. Înaintez pe poteca pietruită și urc pe verandă, trăgând aer în piept.
Nu știu nimic despre ea. Nu știu dacă are un soț, dacă este divorțată, dacă are copii. Dar voi afla asta curând, căci cineva se apropie de ușă pe dinăuntru, știu asta pentru că îi aud pașii. Mă opresc în loc, încercând să-mi număr bătăile inimii, dar nu le pot face față. Sunt prea rapide.
Ușa se deschide și în prag apare Natalie, zâmbindu-mi larg.
― Hei! Te-am văzut pe fereastră. Părea să vrei să fugi, așa că am ieșit înainte de a face asta, râde ea și mă prinde de mână, trăgându-mă în casă.
Sunt aproape târât. Are destulă putere femeia asta mică și slabă. Părul ei blond este acum împletit la spate și poartă colanți și o bluza albă, subțire.
― Mă bucur foarte mult că ai venit, Blaise, îmi zice, făcându-mi semn să mă așez pe o canapea maro dintr-o sufragerie mică, dar primitoare.
În fața mea, pe o masă de lemn, este un platou cu prăjituri. Și aici sunt flori în ghivece. Covorul este alb cu crem, iar pereții sunt galbeni, dându-ți impresia că ar fi primăvară.
Pe perete, deasupra televizorul este o poză de familie. Se pare că Natalie are un băiat, iar soțul ei poartă mustață.
― Sper că nu te-am deranjat, mă asigur, privind-o cu atenție.
― Sigur că nu m-ai deranjat.
Se așază lângă mine, zâmbindu-mi blând.
― Din contră, mi-ai făcut o bucurie mare când mi-ai spus că vrei să vi. Părinții tăi știu că ești aici? își înclină capul.
― Nu, nu știe nimeni, ridic din umeri.
― Poate că ar trebui să le spui, dragul meu, sugerează. Nu vreau să creez probleme...
― Nu contează, răspund repede. Nu creezi nici o problemă. Am venit să aflu tot, Natalie. Cine sunt eu, părinții mei... Cine ești tu... Absolut tot.
― Și apoi? Ce vei face? ia o expresie serioasă.
― Habar nu am. Mama mea...
― Mama ta trăiește, strâmbă din buze. Nu mi-a plăcut niciodată de ea, sper că nu te superi că îți spun. Nu a știut niciodată ce vrea de la viață.
Nici măcar nu mă miră să aud asta. Exact asta mă așteptam să aud.
― Unde este ea? mormăi, fără să fiu sigur că vreau să aflu.
Suspină, apoi se ridică în picioare, ușor nesigură pe ce ar trebui să spună.
― Nu pot purta discuția asta fără să beau ceva, zâmbește. Vrei niște vin, bere, ceva? pornește spre bucătărie, lăsându-mă mască.
― Ăm... apă, te rog.
Se întoarce cu un pahar de vin și unul de apă. Mă întreb, băutura este o trăsătură de familie?
― De la fiul fratelui meu mă așteptam să ceară măcar o bere, chicotește. Nu sunt o bețivă, râde apoi, când îmi vede privirea. Îmi este greu să vorbesc despre toate astea, așa că, probabil, vinul ăsta mă va ajuta.
O înțeleg.
― Știu ce spui, dar eu vreau să am mintea limpede de data asta. Nu în fiecare zi afli cine îți sunt părinții biologici.
Râde. De fapt, râdem amândoi. Când ne oprim ea redevine serioasă, dar nu vorbește până când nu ia o gură bună de vin.
― Deci, mama ta? Ei bine, ea trăiește bine mersi. De fapt, nu o duce prea bine, din câte știu. S-a recăsătorit și din câte mai știu mai are și un fiu, cam cu vreo trei ani mai mic ca tine.
Nu m-am așteptat ca vreo informație să mă lovească în halul ăsta. Și cei mai grav, simt o durere sufletește la care nu m-am așteptat să apară.
― De ce spui că nu o duce bine? Are un fiu, un soț...
― Un soț pe care mai bine nu îl avea, pufnește. Este un bețiv și jumătate.
Am un frate. Doar la asta mă pot gândi.
― De ce m-a abandonat?
Oare chiar vreau să aflu motivul?
― Când a rămas gravidă cu tatăl tău era tânără. S-au iubit la început, însă apoi, tatăl tău a început să bea. Se certau mult... Au ajuns la despărțire, iar amândoi au decis că sunt prea tineri să crească un copil. Te-au dat spre adopție. Mama ta s-a recăsătorit apoi, dar tatăl tău nu. Poate că mama ta și-a continut viața, dar tatăl tău a trăit mereu cu regret. Îi părea rău că a renunțat la tine, se ura pentru asta. A murit șoptindu-ți numele.
Natalie are lacrimi în ochi, dar nu este singura. Urăsc când mi se întâmplă asta, mai ales că nici unul dintre părinții mei nu merită ca eu să vărs vreo lacrimă. Încerc să mă țin tare, hotărât să nu plâng.
― Mă putea căuta. Să-mi spună...
Natalie clatină din cap, zâmbind amar.
― Aveai o viață frumoasă, scumpule. Aveai tot ce ți-ai dorit, nu voia să te facă să suferi nici măcar o clipă.
Îmi las capul pe spate, fără să știu ce aș mai putea spune.
Mama s-a recăsătorit. Are un fiu. Un fiu pe care probabil îl iubește, iar pe mine nu a dat în ban. Neputința, durerea surdă și ura se cuibărește în pieptul meu, făcându-mă să strâng din pumni.