Ușa se trântește în urma lui și ceva îmi spune că nu doar ușa dormitorului s-a închis, ci și ușa sufletului său.
Încerc să înțeleg ce tocmai s-a întâmplat și cred că înțeleg, într-o prea mică măsură.
Eu l-am respins pe Blaise pentru că nu sunt pregătită să fac sex cu el sau cu oricine altcineva, iar Blaise crede că Mike este de vină.
Este adevărat sau nu?
Habar nu am, dar sunt conștientă că participă și vinovăția la cauza reticenței mele.
Dar, totuși, mai cred că nu este așa cum spune Blaise, nu în totalitate. Pentru Mike nu mai am sentimentele acelea puternice, nu mai am sentimentele specifice unei fete îndrăgostite, în schimb, pentru Blaise le simt din plin. Dacă ar fi citit ce am scris... Dacă m-ar fi ascultat... Dar nu a făcut-o.
Mă așez înapoi în pat și încerc să-mi astup hohotele de plâns în perna care-i poartă mirosul.
Poate că nu am fost pregătită nici măcar de o relație. Poate ar fi trebui să las întâi trecutul în urmă.
Pufnesc când realizez că în relația asta eu sunt cea care a greșit, nu Blaise, după cum s-ar fi așteptat toată lumea.
Întâi trebuia să mă împac cu trecutul, asta trebuia să fac.
Mă bag sub convertură și închid ochii, încercând să-mi deslușesc inima și sufletul.
Să caut o soluție de a merge mai departe, căci dacă nu găsesc, tare îmi este teamă că Blaise o va termina cu mine definitiv.
Toată noaptea ațipesc și mă trezesc speriată, ba chiar am și un coșmar. Acolo mă aflu pe o bancă, iar Mike mă privește din departe, iar când vreau să merg spre el dispare.
Dimineața când mă trezesc mă simt de-a dreptul axtenuată și speriată. Îmi este teamă să mă ridic din pat și să ies din dormitor pentru că habar nu am ce voi găsi.
Dar trebuie. Nu pot sta o veșnicie aici.
Oftez și cobor din pat, luând și telefonul după mine. Am o senzație foarte urâtă în stomac și zăbovesc un minut întreg la ușă, făcându-mi curaj să ies. Apăs pe clanță. Fie ce o fi.
În apartament se aude zgomotul apei de la duș și televizorul, semn că nu sunt singura care s-a trezit. Mă uit la ceasul telefonului și văd că este puțin trecut de nouă.
Intru în sufragerie și inima mi se oprește scurt, apoi își reia funcția, dar o face cu o viteză mai mare decât ar fi necesară. Blaise stă întins pe canapea, cu mâinile sub cap și cu ochii închiși. Nu poartă nimic în partea de sus, iar jos are doar boxerii. Deci aici a dormit.
Evitând să mă holbez în locurile lui intime, merg spre el, neștiind ce voi face mai exact. Zgomotul făcut de inimă îmi ajunge până în timpane, iar mâinile îmi tremură.
Luând decizia în ultimul moment, mă așez în fund lângă el, frământându-mi mâinile. Deodată, făcându-mă să înghit în sec, deschide ochii și mă fixează fără nici o expresie. Îi zâmbesc strâmb, dar nu primesc același lucru de la el.
,, Neața'." scriu, apoi îi pun ecranul astfel încât să poată citi.
― Neața, mormăie.
,, În legătură cu noaptea trecută... Blaise, eu te iubesc pe tine, nu pe Mike. " scriu și îl privesc rugător în timp ce el citește.
Dar nu pare să se îmblânzească deloc. Mă privește cu asprime, apoi se ridică în fund, așteptând să mă dau la o parte pentru a se putea da jos de pe canapea.
― Nu spun că ești mincinoasă, Amanda. Te cred când spui că mă iubești, dar în același timp cred că nu ai trecut peste moartea lui Mike. Încă suferi. Pentru mine este prea mult. După cum am spus, nu sunt bandajul nimănui.
Se ridică în picioare și face câțiva pași, evitând să mă privească. Când, în sfârșit , ochii ni se întâlnesc, văd durere în ei.
Clatin din cap și mă ridic la rândul meu. Mi-aș dori să pot vorbi, să-i pot explica că... că ce? Nu are dreptate? Nu sufăr încă? Nu mă simt vinovată de fiecare dată când sunt fericită lângă Blaise?
,, Crezi că te-am folosit drept bandaj pentru rana mea? " scriu, aruncându-i o privire neîncrezătoare.
Lacrimile astea idioate îmi încețoșează privirea, iar curând îmi curg pe obraji. Le șterg, dar nu durează decât câteva secunde până când sunt înlocuite de altele.
Blaise ridică mâna spre mine, iar pentru un moment cred că îmi va șterge lacrimile, dar apoi renunță. Pare dezamăgit, la fel de dezamăgit cum sunt eu.
― De ai vrea să cred altceva? mă întreabă cu o voce moale, înfrântă. Da, este adevărat că mi-ai spus că îl mai iubești pe Mike, dar nu în felul ăsta, ridică tonul. Adică, nu am nimic împotrivă să îl porți în sufletul tău, dar nu pot accepta să te gândești la el când vreau să te ating!
Ușa de la baie se deschide, așa că mă grăbesc să îmi șterg lacrimile, dar nu știu cât reușesc până când Noah își face apariția în sufragerie, fluierând.
Se oprește ca trăsnit când vede scena din fața lui.
― Neața' , prieteni! Ce se întâmplă? se interesează.
― O duci tu pe Amanda acasă? îl întreabă Blaise cu maxilarul încleștat, de parcă ar fi furios sau i-ar fi fost greu să rostească cuvintele astea.
Sau poate doar este o avertizare pentru Noah, că nu îi va tolera glumele proaste.
Când le aud tresar, simțindu-le că un junghi în inimă. Blaise mă expediază. Blaise nu mă mai vrea.
― Ămm... sigur. Așteaptă cinci minute, bine Amanda? mă întreabă înainte de a dispărea în dormitorul său.
Mă întorc spre Blaise, așteptând să mai spună ceva, orice. Deschide gura de câteva ori, dar de fiecare dată o închide la loc, ori negăsind ceva ce mai trebuie spus, ori nevrând să-și ducă gândurile până la capăt.
Și de parcă asta nu ar fi de ajuns, trece în grabă pe lângă mine și pleacă în dormitor, lăsându-mă singură și plină de amărăciune.
Mă las să cad pe canapea, simțind cum durerea sufletului meu umblă prin sângele care-mi trece prin vene.
Nu credeam că după moartea lui Mike voi mai simți vreodată suferința provocată de iubire. Nu credeam că voi mai iubi vreodată. Aveam impresia că capacitatea mea de a fi îndrăgostită s-a pierdut odată cu el. Dar m-am înșelat, m-am înșelat foarte tare.
Singurul lucru care stă între mine și Blaise este vinovăția pe care o simt și care mă urmărește non stop. Și mai rău este că nu am habar cum să o opresc.
Adâncită în gândurile mele depresive, nu am auzit când Noah s-a apropiat de mine.
― Ce a mai făcut de data asta? întreabă încet, punându-și o mână pe umăr.
,, De data asta nu a făcut nimic. Mă poți duce de aici?"
― Da, eu sunt pregătit, îmi zâmbește puțin confuz.
Cred că abia pe la jumătatea drumului Noah își face curaj și îmi pune întrebarea la care probabil se gândea de ceva timp.
― Ce s-a întâmplat, Amanda? Nu arătați bine nici unul.
,, Nu vreau să vorbesc acum despre asta. " scriu, cu părere de rău.
Oftează citind. Îmi rezem capul de geam, refuzând să mă plâng. Cel puțin, până când voi ajunge în camera mea.
― Să știi că se vede o schimbare în Blaise. De fapt, este atât de evidentă încât se vede de la îndepărtare. Sunt sigur că orice s-ar întâmpla între voi, va trece.
Încuviințez, nu prea sigură. Ideea este că eu sunt defectă, iar Blaise nu are nevoie de mine dacă sunt așa. Dar, de ce ar trebui să-mi suporte mie rănile încă sângerânde? Probabil că nici eu nu aș fi fost în stare să accept că el să sufere atât de tare încât să mă respingă. El a început relația asta deschis din toate punctele de vedere, în schimb, eu nu.
Blaise a renunțat la aventurile lui, dar eu nu sunt în stare să renunț la o fantomă. Uite, chiar și acum, gândind aceste chestii, mă simt ca naiba de vinovată.
Îmi iau la revedere de la Noah și îmi mișc fundul spre camera mea de cămin. Habar nu am dacă o voi găsi pe Lillien acolo, dar mi-aș dori să fie. Am nevoie de o îmbrățișare uriașă din partea cuiva, iar ea este probabil cea mai disponibilă să mă țină în brațe și să mă asigure că îi va tăbăci fundul fratelui ei.
Urc scările și mă chinui să le zâmbesc persoanelor pe care le întâlnesc.
Fiind atât de aproape de camera mea nu-mi mai pot stăpâni lacrimile, le las să curgă, dar le mai și șterg din când în când. Când ajung la ușă deja îmi curge și nasul.
Simt cum inima mi se rupe în bucăți, tot mai mici cu fiecare secundă care trece.
Apăs pe clanță și văd că ușa este deschisă.
O deschid și vreau să intru, dar rămân în loc cu gura deschisă.
Părinții mei sunt aici, iar eu sunt toată plânsă.
Ei sunt șocați, eu sunt șocată. Dar, în acest moment brațele mamei parcă mă îndeamnă să o iau la fugă spre ea și să mă las îmbrățișată și alinată de cea care mi-a dat viață.