Stau întinsă în pat și privesc tavanul, simțind cum fiecare măruntaie din trupul meu se revoltă. Dar, chiar și așa, am un zâmbet tâmp pe față și nici măcar atunci când Lillien deschide ochii nu pot să-l reprim.
― Neața' , cumnată! șoptește cu o voce somnoroas ă, întinzându-se până când îi pocnesc oasele.
Iau o pernuță și o arunc spre ea, dar vede la timp reacția mea și o prinde cu îndemânare. Chicotește și o aruncă înapoi spre mine, dar anticipez și eu asta, așa că o prind în momentul în care ajunge aproape de fața mea.
― Arăți minunat, să știi! Pari fericită.
Și sunt. Nu-mi vine să cred, dar chiar sunt.
Noaptea trecută Lillien a insistat să mă aducă ea acasă, iar după multe insistențe, Blaise a cedat. I-am povestit ei și Ariei tot ce am vorbit cu Blaise, dar nu regret. Mă simt bine că pot vorbi cu ea deschis.
Îmi iau telefonul de sub pernă și scriu:
,, Și tu pari fericită, Lillien. "
În loc să întind telefonul sprea ea, aleg să îi trimit un mesaj. Își dă seama atunci când îi bipăie telefonul.
― Mi-ai trimis mesaj. Bună idee! Sunt, Amanda, dar fericirea îmi este umbrită de faptul că trebuie să ne ascundem mereu.
,, Încă nu ești pregătită să afle și ceilalți cine ești tu? " scriu, dorindu-mi ca prietena mea să se simtă bine cu ea, cu persoana ei.
Oftează și se ridică în capul oaselor, cu o expresie de parcă ar vrea să vorbească despre orice altceva.
― Nu cred că voi fi vreodată pregătită, recunoaște. În fine, ce facem astăzi?
Unu. Doi. Trei. Patru. Cinci. Șase. Șapte....
Număr secundele până când ușa se deschide și în prag apare Amanda, încă somnoroasă. Ochii mei se plimbă lent pe trupul ei: de la tălpile goale, la gleznele subțiri, picioarele lungi și subțiri și tot mai sus, pe coapse, talie, sâni și față. Poartă un tricou și o pereche se pantaloni scurți care mă lăsa să-i văd fiecare rotunjite a trupului.
Are obrajii roșii, semn că privirea mea flămândă nu a trecut neobservată.
― Neața! rânjesc, stând sprijinit cu mâna de tocul ușii, foarte aproape de ea. Te-am trezit?
Clatină din cap și se dă la o parte, lăsându-mi loc să intru.
Înăuntru dau de privirea amuzată a Lillien, iar drept urmare îi scot limba.
Pentru că simt ceva ciudat în piept și pentru că știu că trebuie să fiu calm pentru ai face față Lillienei, scot pachetul de țigări din jachetă și iau una din el.
O văd pe Amanda repezindu-se la telefon și știu deja că va comenta. O aprind în timp ce ea scrie. Oricum, deja Lillien apucă o pernă și o azvârle spre mine.
― Ieși afară cu țigara ta! exclamă Lillien în timp ce eu trag un fum lung și rânjesc.
Amanda îmi pune în față ecranul telefonului.
,, Blaise, nu se fumează aici!"
Mă strâmb și mai trag un fum.
― Calmați-vă! exclam, trântindu-mă pe patul Amandei. Nu faceți cancer de la un amărât de fum.
― Dacă nu o stingi jur că ți-o sting eu pe fund, mă amenință Lillien din patul ei.
Amanda mă privește la fel de amenințător ca și prietena ei, așa că mă conformez și o introduc în doza de suc de pe noptiera Amandei. Aceasta cască ochii exasperantă și îmi dă peste braț.
― Au!
Asta îmi amintește de ziua în care am văzut-o pentru prima dată. Atunci m-a enervat peste măsură, dar acum mă amuză aceea amintire.
,, Beam din sucul ăla, Blaise! Pe bune? Nu ai găsit o altă modalitate de a stinge țigara aia? "
Când se enervează îmi dă impresia că este un bulgăre de foc, toată numai roșeață.
― Îți iau altul. Hai, pregătește-te! Te scot la prima noastră întâlnire, o anunț și ridic dintr-o sprânceană.
Lillien tușește în perna ei, iar Amanda mă privește cu gura căscată de uimire sau surprindere.
Azi, de dimineață, m-am trezit nerăbdător să o văd și am hotărât că astăzi va fi prima noastră întâlnire.
,, Poftim? "
Întrebarea ei mă izbește puțin și mă face să devin, oarecum, nesigur.
Oare a fost atât de beată noaptea trecută încât a vorbit aiurea și nu vrea sa iasă cu mine?
Oh, Amanda!
De ce reușește să mă facă să-mi pierd încrederea în mine atât de simplu și repede?
De ce vreau să ies cu ea când eu am fugit de relații și am ales doar aventurile?
De ce i-am spus Lidiei să stea naibii departe de mine, când îmi oferea sex mereu, la orice oră?
Nici nu trebuie să mă gândesc prea mult la asta, căci știu răspunsul. O plac. Amanda s-a strecurat cumva în sufletul meu pe nesimțite, ca o hoață. M-a făcut să o doresc fără să depună efort. Iar asta mă face să mă simt slab, al dracului de slab.
― Noaptea trecută ai spus... În fine, înțeleg, ai fost beată și...
Chiar trebuie să port discuția asta aici, unde Lillien se tot hilizește în pernă?
Închid ochii oftând, apoi îi deschid și o prind pe Amanda de mână, palmele noastre ajungând lipite. Îi sunt calde și puțin transpirate, iar simpla atingere îmi trimite un curent ciudat prin mușchi.
O trag după mine afară din cameră, pe hol. Multă lume mișună pe aici, dar nu-mi pasă de privirile lor fericite că s-au înnoit bârfele și nu se vor plictisi în următoarele ore. Amanda însă, nu pare la fel de indiferentă. Se uită în jur, căutând cu privirea persoanele care au început să șosotească.
O ating pe umăr pentru a-i atrage atenția. Se uită la mine confuză, parcă neînțelegând ceva. La naiba! Nu mai ține nimic minte de noaptea trecută? Nu părea să fi băut atât de mult.
Simt ceva... dezamăgire. Da, cred că așa se numește sentimentul asta care nu-mi dă pace, care parcă s-a ancorat de sufletul meu.
― Ai fost atât de beată, încât ai fost de acord să ieși cu mine, încep, ușor nesigur. Înțeleg că nu mai vrei, așa că... ne mai vedem, ridic din umeri.
Deschide gura, parcă vrând să spună ceva, parcă uitând că nu poate vorbi, apoi o închide la loc. Două pete în culori vii de roșu de disting pe obrajii ei palizi și amintirea felului în care m-a privit noaptea trecută îmi apare în minte. Și-a pus capul pe pieptul meu seara trecută, iar acum habar nu are.
Începe să butoneze telefonul cu rapiditate, parcă temându-se că timpul se va termina și nu va apuca să spună ce are de spus.
,, Nu este așa, Blaise! Nu am uitat nimic. Doar că nu m-am așteptat să vii aici așa, să îmi spui ca mă scoți la o întâlnire fără să mă întrebi cu ceva timp înainte. Adică, a fost prea din scurt. "
Ușurarea pe care o simt este magnifică.
― Ai dreptate, râd, un râs scăzut și lent care o face pe Amanda să îmi privească buzele, la fel cum a făcut-o și noaptea trecută. Probabil că ai agenda plină, așa-i?
Pufnește atât de zgomotos, încât atrage și mai multe priviri curioase.
,, De fapt, este goală complet. Haide, intră! Dar va trebui să aștepți ceva timp. Trebuie să fac un duș."
― Nu mă deranjează, recunosc, deschizând ușa camerei sale și lăsănd-o să se strecoare pe sub bratul meu.
După aproximativ patruzeci de minute ieșim din campus și conduc spre apartamentul meu. În fundal se aude muzica de la radio, iar în aer plutește mirosul dulce al gelului de duș folosit de Amanda.
Îi simt privirea asupra mea, măsurându-mă, și nu reușesc să-mi reprim zâmbetul care îmi înflorește pe buze. Îi arunc o privire scurtă, iar ea își mută privirea, prefăcându-se că nu se holba la mine.
― Ce vei face după ce termini cu școala? o întreb, cuprins de curiozitate. Ce meserie?
Îmi aruncă o privire scurtă și, dintr-un motiv neștiut de mine, nu pare deloc fericită de întrebarea mea. Este încordată.
,, Având în vedere că nu vorbesc, nu prea pot face prea multe. Sinceră să fiu, nu m-am gândit la asta. "
Mai bine nu întrebam, căci acum am impresia că s-a închis ca un boboc și greu o voi mai deschide.
― Sunt multe lucruri pe care le poți face, Amanda.
Ridică din umeri imperceptibil.
Tresare când cerul este străbătut de un fulger puternic, iar câteva picături de ploaie încep să se reverse, creând în mașină un sunet regulat de tablă în contact cu picăturile de apă.
,, Dar tu? Tu ce vrei sa faci cu viața ta, Blaise? Vei duce firma tatălui tău mai departe? "
Acum devin eu încordat, iar degetele mi se încleștează involuntar de volan, atât de strâns încât buricele degetelor îmi devin albe.
― Richard nu este tatăl meu, rostesc sec. De ce i-ar da firma fiului adoptat? o întreb amar.
Amanda strânge din buze și nu pare deloc pe aceiași lungime de undă cu mine.
,, Este tatăl tău, tăntălăule. Adoptat sau nu, eate tatăl tău și te iubește la fel de mult ca pe Lillien. Nu face comparație între voi, doar i-ai auzit când vorbeau, ce triști erau..."
― Triști că m-au adoptat pe mine din atâția copii, mult mai buni ca mine. Au avut ghinion să mă aleagă pe mine.
Mă doare pieptul, iar gâtlejul mă ustură. Ăsta cred că este adevaratul. Ei nu mi-au dat de înțeles niciodată asta, dar cât de greu este să îți dai seama? Cine și-ar dori un fiu ca mine?
Amanda mă fixează cu o privire dezaprobatoare și pare dispusă să se certe cu mine pe acest subiect enervant. Nu mai sunt deloc bine dispus, din contră, tot interiorul îmi este este dat peste cap și îmi vine să o dau jos pe Amanda din mașină. Ea a deschis subiectul, ea este de vină.
― De ce nu ai putut să pui o întrebare care să nu răscolească împuțiciunile vieții mele de rahat? mă răstesc, iar Amanda cască ochii la mine, speriată de izbucnirea mea.
,, Exagerezi, Blaise. Cum poți spune că sunt ghinioniști că te-au adoptat pe tine? Sunt sută la sută sigură că ei nu consideră asta și tu vorbești prostii! "
Citesc și bat cu mâinile în volan, dar nu mă ajută să mă calmez.
― Mă enervezi, blondo!
Își ridică provocator bărbia către mine, cu buzele ușor deschise. În toată furia mea, mi-aș dori să am voie să opresc mașina aici, pe loc, și să o prind de părul ala blond, iar apoi să îmi vâr limba între buzele ei roșiatice...
Gata, Blaise! Scoate-ți din cap chestiile astea acum, până nu faci naibii un accident!