Blaise mă privește de sub genele lungi cu atât de multă intensitate încât simt că mă arde. Mă arde sufletul gândindu-mă la Mike, îmi ard obrajii sub privirea lui Blaise și mă arde curiozitatea în legătură cu el. Cu ce gândește în acest moment.
― V-ați despărțit de mult timp? mă întreabă după un minut întreg de tăcere.
Vorbește puțin împleticit, alcoolul pe care l-a băut pune tot mai mult stăpănire pe el.
,, Mda. De mai mult de doi ani."
Sprâncenele lui se înalță de surprindere. Încep să-mi decojesc oja neagră de pe unghii.
― Și ai ținut toate acele poze în telefonul tău atâta timp?
Îmi mușc obrazul pe dinăuntru în timp ce scriu.
,, Da. De ce întrebi? "
Citește, apoi chicotește puțin.
― Este ciudat, zice, iar eu simt un junghi puternic în inimă. Îl mai iubești?
Înghit în sec și niște curenți ciudați îmi traversează trupul începând de la degetele picioarelor până la ultimul fir de păr. Dacă-l mai iubesc pe Mike? Sigur că da. Nici măcar nu trebuie să mă gândesc prea mult la asta. Îl port în inimă clipă de clipă, este aici, în mintea mea, provocăndu-mi o vinovăție care mă face să mă simt nelalocul meu în propria persoană. Este acel băiat lângă care m-am visat. Dar, deși este oribil, el nu mai este. Tot ce am de la el este amintirea.
― De ce trebuie să te gândești atât? Raspunde și gata! mă trezește Blaise din gânduri.
Îl privesc, gândindu-mă dacă este necesar să răspund la întrebarea asta. Apoi, îmi vine o idee. Și eu vreau să aflu lucruri despre el, în special un lucru care ale legătură cu părinții lui adevărați.
,, Îți voi răspunde la întrebare dacă îmi vei răspunde și tu la una."
Stau cu sufletul la gură cât timp el citește, pregătindu-mă pentru o reacție urâtă, dar Blaise cel beat doar ridică din umeri ca și cum nu ar fi mare lucru.
― Bine. Răspunde tu prima.
,, Îl iubesc pe Mike și îl voi iubi toată viața. Mi-a fost mai mult decât un iubit, mi-a fost și un prieten. " scriu, iar lacrimile astea idioate îmi inundă ochii.
Blaise citește și timpul pare să se oprescă în loc. Îi caut privirea, habar nu am de ce, și ceea ce văd în ei mă surprinde. Oricum, gelozia dispare atât de repede încât încep să cred că a fost doar închipuirea mea. Mă așteptam să râdă de mine, dar el doar mă privește și mi se pare ca încearcă să ascundă orice ar putea să-i dea de gol sentimentele. Poate chiar dispreț sau amuzament.
― Înseamnă că a fost un dobitoc pentru că te-a părăsit, afirmă sigur pe el.
Bun...asta a fost cam neașteptat din partea lui.
,, De ce unde știi că nu l-am părăsit eu? "
Are o expresie care spune că este evident că au am fost cea părăsită.
Mijesc ochii la el, întrebându-mă dacă sunt chiar așa groaznică încât este atât de logic că nu am părăsit, ci am fost părăsită.
În realitate, lucrurile stau cu totul diferit. Eu nu am fost părăsită, cel puțin nu de bună voie, dar el nu are de unde să știe asta.
― Calmează-te, Amanda, zice Blaise, ridicând mâinile în semn de apărare. Ziceam doar că se vede că l-ai iubit și nu l-ai fi părăsit. Dacă l-ai fi părăsit tu nu ai fi ținut pozele alea în telefon atâta timp.
,, Bine, acum întrebarea mea. " scriu și îi dau să citească, sperând că nu s-a răzgândit între timp.
În plus, vreau să schimb subiectul.
Citește și se ridică în fund, apoi dă din cap, invitându-mă să îmi pun întrebarea. Ei bine, acum nu mai sunt atat de sigură că este o idee bună, dar oftez și scriu întrebarea. O fac cu greu, mâinile tremurându-mi puțin.
,, Ce ai de gând să faci cu toată treaba asta cu părinții tăi? Adică le vei spune că știi faptul că nu sunt adevărații tăi părinți?"
Am terminat de scris, dar curajul m-a părăsit. Poate nu ar trebui să-l întreb asta. Poate că nu ar trebui să fie chiar atât de personală întrebarea. Dar, până la urmă, dacă mă gândesc mai bine, și el mi-a pus întrebări destul de intime.
Îl fixez cu privirea și întorc telefonul spre el. Citește. Și recitește. Parcă încearcă să se asigure că a înțeles întrebarea pe care i-am pus-o. Expresia lui este... amărâtă. I-am distrus toată buna dispoziție. Îmi regret ideile tâmpite și sunt pe care să scriu că nu mai contează și că nu trebuie să răspundă, când este deschide gura:
― Nu știu.
Poate că vede neîncrederea mea pentru că continuă, asta după ce își pune capul în palme și se freacă puțin la ochi.
― Când sunt beat am obiceiul să spun chestii pe care nu vreau să le spun în mod normal. Nu știu dacă nu voi regreta că îți spun ceea ce urmează, dar totuși, mă voi risca. Până la urmă, îți sunt dator cu un răspuns.
De ce nu poate fi mereu așa de treabă? mă întreb și curiozitatea mea este uriașă.
Încunvințez și aștept până își pune gândurile în ordine. În stomacul meu este un gol care se mută dintr-o parte în alta.
Buzele lui sunt strânse într-o linie dreaptă, iar ochii îi sunt concentrați într-un loc fix.
― Am vrut de multe ori să vorbesc cu părinții mei, cei adoptivi, adaugă. Nu am avut curaj, pur și simplu, simt că viața mi se va schimba odată ce le arunc în față că sunt niște mincinoși. Cumva, îmi place să trăiesc în minciuna asta sau iluzie, cum vrei să îi spui. Poate că sunt un laș, spune și inima mi se strânge.
La aflectat, realizez. Chiar foarte mult. Atât el, cât și eu suntem două persoane rănite. Fiecare am pierdut ceva, eu iubitul, iar el viața pe care știa că o are. Acum este pierdut și pare că nu știe cine este.
,, Îmi pare rău, Blaise. Nu ar fi trebuit să deschid subiectul ăsta." scriu, iar după ce citește, ridică din umeri, zâmbind amar.
― Este în regulă.
Câteva minute mai târziu ies de la duș îmbrăcată într-un tricou gri și o pereche de pantaloni scurți primiți de la Blaise. Îmi sunt mari atât tricoul, cât și pantalonii. Atât de mari încât sunt nevoită să țin de ei cu mâna. Și poartă mirosul lui combinat cu detergent de haine.
L-am lăsat pe Blaise pe canapea imediat după ce mi-a răspuns la întrebare, dar acum, când ies din baie, nu îl mai găsesc aici.
― Aici! strigă Blaise și văd că ușa unui dormitor este deschisă.
Intru și îl găsesc pe întins în pat, cu palmele sub cap. Mă privește pătrunzător, începând de la degetele picioarelor goale, până la părul prins în coc. Privirea lui mă arde, mă copleșește. Înghit în sec, simțidu-mi obrajii înroșiți. De ce mă privește așa?
― Haide, zice și îmi face semn spre locul din dreapta lui, dar privirea mea cred că mi-a dat de gol reticența, căci izbucnește în râs.
După întrebarea aia a fost cumva gânditor, dar văd că acum este în regulă. Este o versiune bine dispusă a lui. Fără glume proaste, fără priviri și vorbe urâte. Nu-i cunosc acestă versiune, dar îmi place.
― Canapeaua aia nu este prea confortabilă, Amanda. Dormim aici, amândoi.
Clatin categoric din cap, neavând de gând să dorm acolo, lângă el. Motivele sunt multe, dar cel mai important este Mike. Simt cumva că nu este deloc corect, în plus, mi-ar fi greu să dorm atâta timp cât căldură trupului său va radia spre mine, iar mirosul lui îmi va ajunge la nări de fiecare dată când voi respira.
Nu știu ce anume mă face să îmi doresc asta, dar la naiba, vreau să dorm cu ea. Mai mult ca sigur este vorba despre alcoolul ăla idiot.
La cât de nervos am fost când am văzut-o sărutându-se cu Alec, aș fi luat și puțin extazy, dar ne-am lăsat de asta de la un timp. Cred că a fost ceva de amuzament, un lucru pe care-l făceam împotriva părinților mei, dar a ajuns să fie enervant și plictisitor.
O privesc pe Amanda cum părăsește dormitorul și sunt pe cale de a o striga, dar apare din nou cu telefonul în mână.
Când am văzut-o îmbrăcată în hainele mele am simțit cum monstrulețul se trezește, iar dorința aia a de a fi a mea a crescut considerabil. Dar nu este așa cum am simțit pentru altele, este ceva mai mult și mai special.
Când dracu' am devenit așa sensibil când vine vorba despre ea? Aș vrea să pot schimba asta, dar deja mi s-a demonstrat că este imposibil. Degeaba i-am spus să stea departe de mine, degeaba am ieșit cu Lidia, degeaba m-am purtat urât cu ea. Pur și simplu, am ajuns mereu lângă ea, am ajuns mereu să o doresc tot mai mult.
,, Nu voi dormi aici. Prefer cananpeaua chiar dacă nu este confortabilă. " îmi dă să citesc.
Îmi dau ochii peste cap.
― Poate voi avea nevoie de tine, mint. Dacă mi se face mai rău?
Știu că sunt un nenorocit, dar îmi asum.