Cuvintele lui mi se par atât de triste încât ochii îmi devin sticloși. Îmi pare rău pentru el, oricât de supărată aș fi.
Încep să scriu, cuvintele venindu-mi natural.
,, Oricum ar fi părinții tăi naturali nu te definește pe tine. Tu poți fi cine vrei. "
El citește atunci când lumina ecranului îi apare în față, iar colțul buzei pline i se ridică ușor.
― Hm, am ales să fiu un personaj tare de treabă, nu? mormăie. Nu am simțit niciodată nevoia să fiu altcineva. Poate pentru că acesta este caracterul meu, acesta sunt eu. Un nemernic.
,, Sunt sigură că ai și părți bune." scriu pe telefon, convinsă că așa este.
― Ce te face să crezi asta? rânjește el, ochii lui albaștri privindu-mă prin întuneric.
Mă fâstăcesc puțin în patul meu, gândindu-mă ce aș putea să-i spun ca să îl fac să se simtă mai bine dar să fie și adevărat. Nu vreau să îi spun vrute și nevrute doar pentru al face să se simtă mai ok în pielea lui.
― Nimic, nu-i așa?
,, Sunt sigură că ai părți bune, Blaise. Dacă nu era așa atunci nu aveai prieteni ca Alec, ca Noah. Să fim serioși, cine ar vrea să fie prieten cu un nesuferit?" scriu cu un mic zâmbet, iar apoi îi dau să citească mulțumită că este adevarat.
― Nu știu ce să spun despre teoria ta, îngăimă el, vocea lui sunând puțin ciudat din cauza beției. Dar hai să nu mai vorbim despre asta. Spune-mi despre tine!
Se ridică în cot, iar respirația mea se oprește dintr-o dată. Privirea lui este pătrunzătoare, așa cum m-am obișnuit deja, iar eu mă fac mică sunt intensitatea sa. Îi analizez în detaliu fiecare unghi al chipului său, obligându-mi privirea să rămână acolo cu orice preț. Îmi vine să o cobor mai jos, spre mușchii brațelor, spre picioarele musculoase, iar ăsta este un lucru prea periculos acum. Să fi cu un bărbat în aceiași cameră în întuneric, într-o noapte agitată este ceva periculos. Mai ales cu un bărbat beat care este cunoscut pentru îndemânarea de a suci mințile fetelor. Dar pe mine nu are cum să mă suciască, îmi spun hotărâtă. În mintea mea este Mike, la fel cum este și în inima mea.
,, Nu am ce să îți spun." scriu pe telefon, apoi îi dau telefonul să citească.
Mă captivează felul în care buzele i se curbează într-un zâmbet strâmb.
― Spune-mi despre viața ta! De exemplu, poveștește-mi despre cicatricile de pe mâna ta!
Ochii mi se măresc și fără să vreau îmi duc mâna la spate pentru a-mi ascunde trecutul de acest bărbat. Cum aș putea să-i povestesc așa ceva lui? Nici în ruptul capului nu aș putea.
Neg din cap încet, dar el observă oricum gestul meu. Dintr-o dată se ridică în fund fară a mai părea că este beat, însă în ciuda rapidității își duce mâna la tâmplă, strâgând din ochi. Inima mea a luat-o la goană și nu îndrăznesc să mă mișc. Luna care se revarsă prin fereastră se reflectă în ochii lui atât de frumoși. Pentru moment se lasă tăcerea, o tăcere atât de crudă încât în mine se naște o furtună de sentimente.
― Amanda? Sunt atât de beat încât s-ar putea să uit până mâine, așa că poți să îmi spui, șoptește el prin întuneric, iar în voce nu i se citeste pic de amuzament.
,, Nu vreau, Blaise."
― Te-ai tăiat singură? A fost un accident? Haide spune-mi, nu fii rea! spune aplecându-se spre mine atât de tare încât dacă aș întinde mâna puțin i-aș putea atinge obrajii care par foarte fini.
,, Ai putea spune că singură." scriu după câteva clipe lungi de gândire.
Ce pierd dacă îi spun atât? Până la urmă are dreptate, s-ar putea ca până mâine să uite. Îi dau telefonul să citească cu sufletul tremurându-mi, iar fața lui devine rigidă. Mă săgetează imediat cu privirea, iar pumnii mei se strâng automat când mâna lui mare se întinde spre mâna mea mică și numaidecât mi-o prinde în al lui, începând sa-mi desfacă pumnul. Respirația practic mi se oprește în loc. Mi-o las moale, curioasă de intenția lui.
― De ce ai făcut asta? șoptește, ochii lui căutându-i pe ai mei. Ce te-a împins la așa ceva?
Amintirile mă asaltează imediat, iar durerea pune stăpânire pe mine. Geamul spart, sângele meu curgând, strigătele mamei, agitația din jur... Mike apărându-mi în față, ca pentru un ultim rămas bun. Scutur din cap încercând să alung această amintire pe care am încercat timp de doi ani să o ocolesc.
― Amanda? Mai ești aici, blondo? îi aud vocea preocupată, iar degetele de la cealaltă mână mă ating pe față, făcându-mă să tresar.
Simt furnicături acolo unde degetele lui alunecă ușor, iar dacă până acum abia respiram, acum respirația mi-a devenit accelerată. De unde această apropiere și de ce nu pot să îl împing? Parcă sunt captivă în ochii lui.
Îmi aduc aminte intenționat de ceea ce mi-a făcut în club și de când am venit în Portland, însă nici asta nu mă ajută. Parcă mi-a sucit mințile.
― Ești bine? întreabă și mi se pare că și respirația lui este accelerată.
Trebuie să opresc asta imediat, îmi ordon. Nu pot permite această apropiere. Mâna care-mi ține blând palma este moale și parcă simt o alinare. Ceva înăuntru meu se declanșează oricât încerc să mă opun.
Aprob din cap deși nu sunt deloc bine. Cum aș putea fi? Mă ridic în capul oaselor cu greu și îmi desprind mâna din a lui în timp ce el lasă să-i alunece degetele de pe obrazul meu. Un zâmbet discret îi luminează trăsăturile în bezna camerei.
― Nu știu dacă ți-am spus până acum, dacă nu o spun acum pentru prima dată...Ești foarte frumoasă!
Mă înec automat, tusea seacă punând stăpânire pe mine. Îl aud chicotind în timp ce eu mă lupt să-mi caut stăpânirea de sine pe care am cam pierdut-o. După ce tusea se potolește eu mă pregătesc să scriu pe telefon că aș vrea să dorm, dar el îmi smulge telefonul din mână.
Sar în picioare când el se ridică și se îndepărtează cu telefonul meu zâmbind mândru de propria ispravă.
― Să vedem ce este pe aici..., murmură. Dacă tu nu vrei să îmi spui nimic despre tine atunci poate găsesc ceva în telefon.
Începe să butoneze, lucru care mă scoate din sărite. Îl trag de braț cu putere, dar lui îi este foarte simplu să se elibereze și să se întoarcă cu spatele la mine, făcându-mi grea misiunea de a-mi recupera telefonul. Dacă până acum credeam că poate fi și drăguț, acum imi dau seama că nu este deloc așa.
Încep să îi dau cu palmele peste spate când intră la poze, iar inima mi-o ia și mai tare la goană. Acolo sunt doar poze cu Mike. Poze în care suntem fericiți, zâmbim și ne sărutăm.
― Oho, ori încă sunteți împreună și nu ai spus adevărul, ori încă îl iubești pe tipul ăsta! exclamă mărind o poză în care eu și Mike stăteam la un selfi pe o bancă. Care este varianta corectă?
Simt cum nervii pun stăpânire pe mine așa că mă chinui mai tare să pun mâna pe telefon. Mă strecor sub brațul lui și încep să trag de el, însă nu reușesc. Apropierea dintre noi mă amețește. Izul lui de șampon mă amețește.
― Sunteți împreună? insistă cu o voce indiferentă când mă lasă să iau telefonul după ce trag de el de mai multe ori.
În minte îmi apare o idee.
,, Da " scriu pe telefon hotărâtă. ,, El este iubitul meu, iar tu să nu-mi mai pui mâna pe telefon fără permisiune."
Când citește văd că strânge din maxilar și mi se pare că atunci când zâmbește o face forțat. Dar cu siguranță doar mi se pare. Nu ar avea de ce să fie gelos, nu?
― Nu vă potriviți. Nu veți fi mult timp împreună.
Ridic din sprâncene la cuvintele lui curioasă de motivul pentru care spune asta, dar nu îl întreb. Atât de tare m-a enervat încât nu vreau să mai discut cu el. Mă strâmb ca să-i transmit părerea mea despre afirmația lui, iar apoi mă întorc pe vârfuri și aproape mă arunc în patul meu.
― Cu mine te-ai potrivi mai bine, spune el cu o voce serioasă ce mă face să-mi dau ochii peste cap.
Îi simt pașii împiedicați, iar apoi patul Lillienei se lasă sub greutatea lui.
― Sper că iubitul tău nu se supără că dormim în aceiași cameră.