Uneori viața îți pune piedică când te aștepți mai puțin. Uneori îți recapeți echilibrul după câțiva pași împleticiți, însă uneori nu ai destulă putere și cazi direct în bot. De multe ori, nici măcar nu vezi pericolul venind, doar te trezești cu el în fața ta, când deja este prea târziu să-l poți ocoli. În acest moment, pericolul care mă paște pe mine stă chiar în fața mea, rânjind cu toți dinții. Nu mă pot bucura de mâncare, pur și simplu, îmi stă în gât și oricât de mult o mestec nu alunecă mai jos de gât.
Inima mea dă vina pe Lillien, pentru că ea m-a convins să vin aici, însă creierul îmi spune că sunt o tâmpită. De unde să știe ea că fratele ei enervant va face o excepție și va apărea la cină, după mult timp?
― Nu îți place, Amanda, peștele? mă întreabă la un moment dat Alyson, mama celor doi.
Îmi împreunez degetul mare și cel arătător, încercând să-i transmit că mâncarea este grozavă, ceea ce este adevărat. Însă privirile lui Blaise nu mă lăsa să mănânc așa cum mi-aș dori.
― Este emoționată din cauza prezenței mele, le spune Blaise pe un aer serios, iar eu ma înec efectiv cu bucată de pește file pe care o mestecam.
Mă aplec peste farfurie și îmi iau paharul de apă, dându-l pe tot pe gât pentru a opri tusea seacă care mă stăpânii. Toate privirile sunt asupra mea, iar în ochii jucăuși a lui Noah găsesc și un strop de amuzament. Și în ochii lui Blaise se găsește amuzament, însă ochii lui nu sunt deloc jucăuși, ci perverși. Și mi se pare, nu știu sigur, că ochii lui nu sunt ațintiți spre fața mea, ci spre sânii mei conturați de bluza neagră cu mâneci de dantelă.
― Ce să spun! exclamă Lillien, luându-mi apărarea. Asta s-o crezi tu! Poate că prezența ta nu-i place și pofta de mâncare i-a dispărut.
― Este ceva între voi? întreabă dintr-o dată Richard, cu o sprânceană ridicată în semn de curiozitate.
În timp ce Blaise izbucni într-un râs zgomotos, eu m-am înecat din nou, de data asta cu salivă. Neg din cap vehement, refuzând total această idee. Nimic frumos nu ar putea fi între mine și Blaise. Nimic, dar nimic. Nu mă atrage absolut deloc.
― După felul în care o tachinezi, același lucru v-aș întreba și eu, spune Noah înainte de a lua o gură din mâncare.
Râsul lui Blaise se opri dintr-o dată și fu înlocuit cu o privire aspră pe care o aruncă spre prietenul său. Noah știe ceva ce eu nu știu? mă întreb în timp ce încerc să mă calmez.
― Nu este genul meu, le spuse Blaise, uitându-se în timpul acesta la mine, iar inima mea se strânge.
― Dar este o fată foarte frumoasă! exclamă mama lui, punându-și un cot pe masă. Nu cred că ar putea să nu fie genul cuiva, continuă, iar Lillien o aprobă printr-o înclinație a capului.
― Eh, genul meu nu este. Este prea tăcută, spune el, iar vorbele lui taie în inima mea ca un pumnal încins.
Cum poate fi atât de aspru? mă întreb, în timp ce mă uit în jos, la peștele rămas neatins. Mă dor cuvintele lui, deși nu ar trebui. Până la urmă de ce să-mi pese părerea lui? Dar îmi pasă, iar asta mă dezgustă. Se pare că a vorbit serios când a spus că nu va mai fi politicos atunci când mă va vedea următoarea dată, și nici nu pierde nici un moment în care are ocazia să mă umilească.
― Blaise! exclamă Alyson, șocată de comportamentul fiului său.
― Ești un idiot, Blaise! exclamă și Lillien, enervată. Tu crezi ca minunăția asta de fată s-ar uita la tine?
Mă simt prost pentru tot ce se întâmplă, așa că îmi scot telefonul din buzunar și scriu cât pot de repede.
,,Este în regulă, nici Blaise nu este genul meu. Este prea nesimțit." Nu m-am putut abține să nu adaug și ultima parte, iar când toată lumea, înafară de Blaise, bineînțeles, încep să chicotească, mă simt mult mai bine.
― Eu sunt genul ei, eu sunt genul oricui, spune el. Și nesimțirea mea te atrage, Amanda, trebuie să recunoști! Nu fi timidă! îmi spune, facându-mi scurt cu ochiul.
― Ți-au intrat în comă lăudătorii? întreabă Noah cu un hohot de râs.
― Cred că intri tu în comă dacă mai spui ceva, îi spune Blaise, glumind, dar cu o tonalitate mai dură.
― Hai, gata! intervine tatăl lui, săturându-se deja de replicile acide care au luat locul mâncatului. Alyson s-a străduit să gătească pentru voi, așa că mâncați până când nu se răcește.
Are dreptate, așa că acum că apele s-au potolit, iar Blaise mă eliberează de sub privirile urâte, încep să mănânc și eu. Cuvintele lui îmi răsună în minte neîncetat, iar toate simțurile mele se luptă să le alunge. Nu se poate. Eu nu simt nimic pentru Blaise, nici măcar atracție fizică. Din contră, nu-l plac deloc.
Presimt că am făcut o greșeală, atât că am acceptat să vin la cină, dar mai ales că am picat de acord să dorm aici în noaptea asta, la fel ca Lillien, Blaise și Noah. Oh, Lillien, câte mă pui tu să fac!
― Hai că n-a fost atât de rău, îmi spune Lillien, așezându-se pe partea ei de pat, cea din dreapta.
Îi arunc o privire de bine, iar ea se acoperă cu covertura până la gât. A decurs foarte rău, am crezut că nu se va mai termina odată cina. Când am ajuns în dormitorul Lillienei, am simțit cum soarele a ieșit pe strada mea. Unul cu dinți, dar măcar îmi dă impresia că este cald și bine.
― Crede-mă, nu am bănuit nici o clipă că va veni și el. Amanda, totuși, nu înțeleg de ce vă comportați așa unul cu altul dacă nu este nimic între voi...
Îmi dau ochii peste cap, dar obrajii mi se înroșesc. Adevărul este că nici eu nu știu ce este între mine și Blaise. Pe de o parte mă intimidează, mă agită, mă enervează și mă înfioară. Totul este atât de ciudat în preajma lui încât îmi pierd mințile.
,,Nu este nimic între mine și Blaise, Lillien. Știi foarte bine că eu sunt îndrăgostită de Mike și așa voi fi mereu. Nu aș putea lăsa pe altcineva în inima mea." scriu pe telefon, apoi îi dau să citească, în timp ce mă așez pe marginea patului.
Ea citește, iar apoi aprobă din cap, dar mi se pare că nu este pe deplin sinceră. Am impresia că ar vrea să spună ceva, dar cred că se teme că mă va supăra. Așa că, o parte din mine își dorește să afle părerea ei, iar o parte nu. Dar, doar o parte câștigă.
,,Spune!" scriu, știind că ea va ghici la ce mă refer.
― Nu vreau să te fac să te simți jignită sau să te rănesc, dar, draga mea, cât vei mai suferi după el? Nu crezi că trebuie să mergi mai departe? Oare Mike nu și-ar dori asta?
Simt cum un foc mocnit începe să prindă putere în lăuntrul meu. Mă deranjează cuvintele ei, mă ard, mă distrug. Nu vreau să-și dea nimeni cu părerea despre ce ar trebui să fac eu când vine vorba despre Mike. Nimeni, absolut nimeni. Nu suport când cineva îmi spune să-l uit. El mereu va fi prima mea iubire și nu cred că va mai exista alta. Nici măcar Blaise, cu farmecul lui, nu ar avea destulă putere încât să mă facă să mă îndrăgostesc de el. Nu-i pot permite asta, nu pot să-l las să distrugă amintirea lui Mike.
,,Nu știu dacă asta și-ar dorii Mike, dar eu nu asta vreau. Nu sunt pregătită să renunț la el,Lillien. "
― Am înțeles. Atunci nu renunța, dar când vei intalni un alt băiat, să nu-l alungi doar pentru că nu vrei sa renunți la Mike. Vei regreta.
,,Voi vedea ce voi face. Deocamdată nu a apărut nimeni interesat de mine." îi scriu zâmbind.
― Aham, așa crezi tu, mormăie ea în barbă.
Mă încrunt auzind ceea ce spune. Cine este interesat de mine? Nu o mai întreb, sunt prea obosită acum pentru astfel de gânduri, așa că mă ridic în picioare în timp ce scriu pe telefon că merg până jos să iau o cană de apă. Îmi simt gura uscată.
― Să-mi aduci și mie niște cipsuri, sunt în dulapulul din bucătărie, cel deasupra chiuvetei, îmi spune roșcata, așezându-se mai comod.
Înclin din cap și ies din cameră. Nu știu de ce, dar inima începe sa-mi bată mai repede dintr-o dată, iar în stomac simt ceva ciudat. Îmi este teamă să nu dau de Blaise. Ultima dată când l-am văzut, a intrat în dormitorul lui împreună cu Noah, trei uși mai încolo. Nu mă pot abține să nu mă uit în colo, la ușa lui albă și observ un stiker pe ea, iar apoi mă apropii, curioasă. Este un craniu negru cu un pumnal în gură. Se aud niște râsete dinăuntru și aud numele Lillienei pronunțat de către Noah. Trebuie să recunosc că sunt curioasă despre ce vorbesc, dar mi-ar fi prea rușine.
Mă întorc pe vârfuri pentru că nu vreau să aud vreo conversație intimă dintre cei doi băieți. Fac doi pași, dar apoi aud cleanța, iar inima îmi coboară în stomac. Închid ochii, așteptând să izbucnească furtuna.
― O, uite pe cine avem aici! Ascultai la ușă, mică blondină? întreabă ironic Blaise, venind spre mine.
Sunt cu spatele la el, sunt prea rușinată să mă întorc spre el. Îl simt că se apropie de mine, mult prea aproape, iar dintr-o dată îi simt mâinile pe mijlocul meu, cutremurându-mă. Tresar fără să mă pot controla, iar ochii mi se măresc ca două farfurii. Pe moment sunt blocată pe loc, parcă nu mă pot mișca. Cu siguranță se bucură de reacția mea.
― Amanda, șoptește el în părul meu, respirația lui mângâindu-mi gâtul. Ascultai, nu-i așa? mă întreabă, iar în voce îi simt veșnicul rânjet.
Îmi revin în simțuri și mă desprind de el, făcându-l să ofteze dramatic. Neg din cap toate acuzațile, în timp ce îmi bag palmele în buzunarul blugilor, pentru a le ascunde tremurul. Urăsc toate aceste reacții pe care mi le provoacă.
― De ce ai recunoaște, mormăie el. Dacă nu ascultai, ce făceai aici? mă întreabă încruntat. Camera lui Lillien este acolo, spune arâtând în spatele meu. Baia este acolo, continuă arătând de data asta spre ușa din dreptul dormitorului Lillienei. Deci, nu aveai ce cauta aici. Sau mă căutai pe mine, iubito? rostește apăsat, făcând un pas în față, spre mine, iar eu fac un pas înapoi, speriată.
Îmi scot telefonul din buzunar și scriu cât pot de rapid, apăsând tastele cu furie.
,,Greșit și iar greșit. Nu am ascultat la ușă, pur și simplu m-am uitat la stiker, iar apoi am vrut să plec. În fine, lasă-mă în pace! "
― Cum spui tu! rostește amuzat, iar apoi ridică din umeri și o ia în fața mea cu pași legănați, spre scări.
Respir zgomotos când rămân singură și îmi pun o mână pe inimă, simțind în palmă bătăile accelerate. Apoi, știind că nu pot sta pe hol la nesfârșit, mă întorc pe vârfuri și pornesc și eu pe scări. Casa familiei Poulsen este mare și frumos amenajată. Casa în care am trăit eu toată viața este jumătate cât asta, dar la fel de călduroasă sunt amândouă. Acum îmi dau seama cât îmi este de dor de casa mea, dar și de părinții mei. Poate că ar trebui să dau o fugă până acasă, dar mă bucur că părinții mei mă vor vizita la sfârșitul săptămânii viitoare.
Adâncită în gânduri îmi dau seama că ceva se întâmplă abia după ce cobor scările și o iau spre bucătărie. Acolo, lângă ușă, este Blaise, stând cu capul aplecat ușor pentru a asculta o conversație. Mă încrunt, iar el mă vede și își pune un deget la gură, făcându-mi semn să fac liniște. Ce naiba? Nu este frumos să asculți conversația cuiva.
― Nu înțeleg cu ce am greșit, o aud pe Alyson spunând cu o voce tristă. Nu am făcut diferență între copii, niciodată, Richard!
Mă uit cu ochii mari la Blaise care în schimb se uită în podea cu o expresie pe care nu o pot descrie. Pare flămând de informație.
― Știu, Alyson. Chiar dacă nu este din sângele nostru, noi nu am făcut diferențe. L-am crescut așa cum am crescut-o pe Lillien, i-am dat aceiași iubire. Nu știu de ce este atât de îndepărtat de noi.
Îmi ia ceva până realizez ce spun cei doi. Mă uit la Blaise, simțind cum casa începe să se învârtă cu mine. După expresia lui Blaise îmi dau seama că aceste vorbe l-au distrus.
― Ar trebui să-i spunem, o aud pe Alyson spunând. Să-i spunem că este adoptat.
Îmi pun mâna la gură șocată, în timp ce Blaise își ridică privirea spre mine pentru a confirma că a auzit bine. Amândoi suntem împietriți. De ce a trebuit să aud asta? mă întreb închizând ochii. De ce trebuie să fiu și eu implicată?
― Nu putem deocamdată, îi răspunde Richard, iar vorbele lui mi se rostogolesc în minte. Ne-ar respinge de tot.
Asta cred că a pus capac. Blaise se desprinde de perete și pleacă cu pași mari, trecând pe lângă mine, lăsând mirosul lui să plutească puțin în urma lui. Miroase foarte bine. Într-o fracțiune de secunde, într-o clipă de nebunie, merg după el, aproape fugind. Aș vrea să-l strig. Aș vrea să pot vorbi, chiar dacă nu știu ce i-aș putea spune. Un lucru este sigur. Nu pot să-l las singur în momentul ăsta.