Nu pot să cred ce văd. Nu m-am așteptat la asta nici măcar o secundă, nu mi-a trecut deloc prin gând. Nu mi-a dat de înțeles niciodată că ar avea o altă orientare sexuală, dar ce-i drept, nici nu a vorbit vreodată despre vreun băiat sau o relație trecută. Ea este o fată, sau mai bine spus o femeie, frumoasă și atrăgătoare, dar nu mi-a trecut prin minte faptul că este ciudat că nu are un iubit. Cu frumusețea ei atrage toate privirile, bărbații sunt în limbă după ea.
Pe moment, ne blocăm toate trei, dar apoi bruneta se ridică și își ia tricoul de pe jos, evitând să mă privească. Buclele lungi i se revarsă pe față în timp ce se apleacă.
― Știu că probabil ești șocată, îmi spune Lillien, și aș vrea să-ți spun că nu este așa cum pare, dar chiar așa este. Am vrut să-ți spun, dar nu am găsit nici un moment bun.
Vocea ei este ușor nesigură, dar încearcă să ascundă asta. Închid ușa care a rămas deschisă, și ridic din umeri, încercând să-mi ascund reacția de uimire, deși nu cred că reușesc. Bruneta, care are o față rotundă, niște sâni mari, și un ten alb, își trage tricoul pe ea. Luând în considerare obrajii roșii, este timidă și probabil nu se simte în largul ei, cu mine aici. Îmi scot telefonul și scriu:
,, Mă întorc mai încolo, vă las singure." Și apoi îi dau Lillienei să citească în timp ce bruneta se așează pe pat, cu mâinile în poală.
― Nu este nevoie, îmi spune Lillien, mușcându-și buza de jos. Este camera ta, iar eu trebuia să te anunț. Oh, Amanda, probabil ești șocată! Îmi pare rău că nu am avut curajul să-ți spun...
,, Îmi trece. Mi-ar fi plăcut măcar să închizi ușa..." îi scriu zâmbind, să înțeleagă că a fost o glumă.
Nu mă deranjează orientarea ei sexuală, dar mă intrigă. Nu am mai avut nici o prietenă sau un prieten în genul ăsta. Cred că durează puțin până mă voi obișnui cu ideea, dar sunt sigură că o voi face. Aș fi vrut să-mi spună ea despre asta, dar nu o judec că nu a făcut-o. În locul ei, mi-ar fi fost și mie frică să recunosc așa ceva, pur și simplu mi-ar fi fost teamă să nu fiu respinsă. Însă, aceste temeri parcă nu-i stau în caracter Lillienei. Cred că încă nu o cunosc destul de bine.
― Știu, îmi spune așezându-se la rândul ei pe pat. Nu credeam că vii atât de repede, altfel îmi luam măsuri de protecție, glumește la rândul ei.
― Eu mă car, spune brunta. Lillien, ne vedem mai încolo? o întreabă pe iubita ei, în timp ce se ridică în picioare, jenată. Amanda, numele meu este Aria și îmi pare foarte bine să te cunosc. Iartă-ne pentru... hm, priveliștea de care ai avut parte!
Îi strâng mâna pe care a întins-o spre mine și îi zâmbesc că să o fac să se simtă mai bine. Între noi trei este o stânjeneală ciudată, este prima dată când mă simt așa lângă Lillien, dar este de la sine înțeles de ce.
― Am să te sun, Aria, îi spune Lillien trimițându-i prin aer un pupic.
Cele două își zâmbesc scurt, apoi bruneta pleacă, lăsându-se singure. Se lasă o tăcere apăsătoare între noi, dar apoi ne privim și izbucnim în râs. Este aceiași Lillien, aflarea informației nu a schimbat nimic, doar am ajuns să o cunosc mai bine. Așa cum este ea. Așa cum mi-ar fi plăcut să o fac încă de la început.
,, Vreau să știu mai multe! De fapt, vreau să știu totul! " scriu pe telefon, iar când citește, buzele i se deschid într-un zâmbet.
― Ce să-ți spun? Cam ce ai vrea să ști? Păi, începe ea, fără să-mi aștepte răspuns, Aria locuiește și ea în cămin, o cunosc de mai mult timp. Avem ora de matematică împreună, de fapt, suntem colege de bancă la ora asta. Ideea este că noi ne cunoaștem de la liceu. Ce să-ți spun? Ne-am dat seama că avem același defect și așa s-a născut această relație, dacă-i pot spune așa.
Când spune cuvântul defect o face cu amărăciune, iar asta mă întristează. Oare nu s-a împăcat cu această orientare? Poate de aia nu mi-a spus. Poate îi este rușine.
,, De cât timp sunteți împreună?" o întreb.
― Nu este ceva serios, mă corectează ea. Păi să spunem că de o lună ne mai vedem, din când în când. Am o rugăminte, îmi spune ea, trecându-și mâna prin părul roșcat.
,, Sigur, orice!"
― Să nu spui nimănui despre mine, nici fratelui meu, la nimeni, absolut nimeni. Te rog! Nu am spus niciodată...
,, Promit că nu voi spune la nimeni. Dar, Lillein, cât vei mai ține acest secret? "
Ridică din umeri în timp ce citește. Ochii îi lăcrimează, ceea ce-mi face inima să se strângă dureros. Este tulburător să o văd pe Lillien, cea optimistă și plină de viață, atât de tristă și rușinată de propria persoană.
Mă ridic de pe patul meu și mă așez lângă ea. O îmbrățișez, încercând să o consolez pentru că-mi dau seama cât de mult o afectează toate astea.
― Nu pot spune nimănui, Amanda. Mi-e frică. Dacă nu mă vor înțelegere și mă vor judeca? Dacă părinții mei le va fi scârbă de mine? întreabă ea, plângând în brațele mele. Mă mir că tu încă îmi ești prietenă... Îmi este atât de rușine!
Mă desprind de ea și mă întind după telefonul meu pe care l-am lăsat pe pat.
,, Nu trebuie să-ți fie rușine de ceea ce ești. În plus, sunt sigură că părinții tăi te voi iubi la fel de mult. Dar nu te grăbi să le spui, o poți face când ești pregătită sufletește."
― Sper să fie așa cum spui, șoptește ea după ce citește.
Și eu sper. Îmi doresc ca părinții Lillienei să fie niște oameni de treabă, fel ca părinții mei, și să fie acceptată și iubită așa cum este ea. Pentru că merită. Este o persoană minunată.
Casa părintească a Lillienei este cu adevărat mare, într-un cartier rezidențial. Se vede că sunt oameni bogați și rafinați, iar asta mă face să regret că am acceptat invitația Lillienei la cină pentru că nu știu la ce să mă aștept. Oamenii bogați sunt mai dificili. Am acceptat după multe insistări, doar pentru că Lillien m-a asigurat că Blaise nu va veni.
― Crede-mă Lillien! A trecut mult de când Blaise a venit la cina de familie de duminică, deși mama și tata au insistat mult. Nu știu ce are Blaise, dar de la un timp este un nesuferit. Uneori mă întreb dacă nu cumva se droghează și el, mi-a spus în timp ce ne îmbrăcam, iar eu tot băteam câmpii, încercând să stau la cămin.
Acum, stau în mașina Lillienei și aștept să parcheze în parcarea de cinci locuri, din fața casei, din care doar un loc este ocupat. La parterul vilei este lumina aprinsă, iar la geam se vede o siluetă, ascunsă însă de draperia gri. Am emoții. Mă întreb dacă părinții lui Blaise și a Lillienei sunt îngâmfați ca fiul lor, sau prietenoși ca fiica lor.
― O să vă placeți reciproc, îmi spune Lillien în timp ce ieșim din mașină. Sunt cei mai de treabă părinți. Au o mentalitate cam pretențioasă, dar în rest sunt OK.
Mă întreb de ce Lillien a ascuns faptul că este lesbiană dacă sunt niște părinți înțelegători. Iar pe de altă parte, mă întreb de ce Blaise nu participă la cinele în familie. Nu se înțeleg? Ce-i drept, nu cred că este ușor să ai un fiu ca Blaise.
Mergem pe aleea din fața casei și urcăm treptele de marmură, ca mai apoi Lillien să deschidă ușa de la intrare. Primul lucru pe care îl simt, este mirosul apetisant de mâncare, iar asta îmi amintește că astăzi am mâncăt doar un corn cu vanilie, și asta de dimineață. Apoi observ holul scurt, pereții albi pe care sunt agățate tablouri de familie. Ne descălțăm de adidași și ne luăm câte o pereche de papuci de casă. Eu am ghinionul să nimeresc o pereche roz cu buline.
Trec pe lângă tablouri și le privesc pe fiecare. Trebuie să recunosc, în sinea mea, că îl caut cu privirea pe Blaise, dar îl văd doar într-o poză printre multe altele în care lipsește. Mi se pare foarte ciudat. Lillien este în toate pozele, în excursii, de sărbători, sau aniversări. Blaise apare doar într-o poză, cred că avea în jur de paisprezece ani, și era așezat lângă bradul de Crăciun, împreună cu Lillien. Părea fericit.
Intrăm în sufragerie, care este prima pe dreapta, iar pe canapeaua neagră este un bărbat roșcat, care seamănă izbitor de mult cu Lillien.
― Salut, tată! exclamă Lillien mergând cu pași mari să-l strângă în brațe pe bărbatul care s-a ridicat între timp de pe canapeauna neagră, zâmbind fericit să-și vadă fiica. Tată, ea este Amanda, ți-am spus că vine și ea...
Mă uit la bărbat, rușinată, așa fiind felul meu lângă persoane pe care nu le cunosc, și dau din cap, salutându-l. El îmi zâmbește strălucitor.
― Amanda! Îmi pare bine să te cunosc, îmi spune, făcându-mi semn să intru. Lillien mi-a spus multe despre tine. Mereu când am vorbit cu ea, nu uita să te menționeze.
Mă uit la prietena mea suprinsă, iar ea ridică din umeri, zâmbind.
― Numele meu este Richard, apropo, îmi spune. Așează-te, fă-te comodă, draga mea!
Fac cum spune el și mă așez pe un fotoliu. Pare chiar de treabă, îmi dau seama surprinsă. Având în vedere că deține o firmă uriașă de construcții, mă așteptam să fie un om mai rece, nu atât de călduros.
― Unde-i mama? Este în bucătărie?
― Nu, este cu Blaise la etaj, îi răspunde tatăl ei, în timp ce cerul cade pe mine, auzindu-i cuvintele. Mâncarea este la coptor.
Am căzut la înțelegere cu Blaise că vom păstra distanța unul față de altul, iar eu ce fac acum? Sunt în casa lui. M-a amenințat că nu va fi politicos cu mine dacă ne vom intersecta, iar gândul că se va ține de cuvânt îmi face inima să bată mai tare. Mă uit la Lillien cu o privire tăioasă, iar ea se fâstăcește imediat. Ce voi face acum?
― Blaise? Cum de a venit și el? întreabă Lillien, cu jumătate de gură, arucându-mi o privire nevinovată.
Tatăl ei ridică din umeri și se așează pe canapea, lângă ea. Spre deosebire de mine, el pare chiar fericit că Blaise este aici.
― La insistările lui Alyson, îi spune făcând referire la soția lui, mama celor doi. A venit cu Noah, dar contează că a venit. A trecut ceva timp de când a dat pe acasă.
Simt amărăciune în glasul lui. Poate că ar trebui să plec. Așa voi scuti această familie de o tensiune în plus și vor putea lua o cină completă în familie. Dar cum să fac asta? Richard își va da seama că ceva este în neregulă. Iar eu mă voi simții prost. În plus, voi fi o lașă, și să mor de nu m-am săturat să fiu o lașă. Nu pot pleca, este prea târziu să pot fugi. Voi suporta loviturile lui Blaise.
Deodată, se aud pași pe scări, și instantaneu spatele mi se încordează, dar în ușa sufrageriei, câteva secunde mai încolo, apare o femeie blondă, cu niște ochi albaștri, minunați. Răsuflu ușurată că nu este Blaise. Din doi părinți atât de frumoși, nu puteau ieși decât doi copii la fel. Și trebuie să recunosc, atât Blaise, cât și Lillien sunt doi tineri frumoși. Păcat că lui Blaise îi lipsește caracterul.
― Oh, ați ajuns? întreabă ea, intrând și mergând către Lillien cu brațele desfăcute Pentru o îmbrățișare călduroasă. Se îmbrățișează, iar apoi vine către mine și repetă gestul, ignorând mâna mea întinsă spre ea. Mă ia totul prin surprindere, dar un zâmbet îmi apare pe chip datorită gestului. Nu mai este nevoie de formalități, la câte mi-a spus Lillien, mi se pare că te cunosc de o viață, rostește femeia în părul meu.
Sunt sigură că Lillien le-a povestit despre faptul că nu pot vorbi, așa că nu mă simt incomod că nu le pot răspunde. O strâng la rândul meu în brațe, dar dintr-o dată încremenesc când aud vocea grosolană a lui Blaise. Am dat de dracu'!
― Uite cine este aici! Se pare că nu mi-ai ascultat sfatul, blondo, rostește amuzat, iar mie îmi vine să intru în pământ de rușine.
― Taci din gură, Blaise! îi atrage atenția Lillien. Te omor!
Mă desprind de mama lor și îl privesc încruntată pe cel care îmi va distruge cina, așa cum distruge totul, întotdeauna.
― Bine ai venit, Amanda! Oricum mă plictiseam teribil.
Rânjetul lui mă înfioară. Cuvintele lui par prietenești, dar știu că nu sunt așa deloc. Ascunde în spatele cuvintelor, o amenințare dură, și presimt că voi regreta enorm că am venit aici. Deja încep să regret.