― Și aici este sala de engleză, îmi spune Lillien, la o oră după ce am decis să o rog să-mi arate tot campusul. Și odată cu această sală, te anunț că în sfârșit am terminat. Acum putem, te rog, să mergem la cumpărături?
Fața ei exprimă cât de mult își dorește acest lucru. Îmi dau ochii peste ca, amuzată, și îi fac semnul OK, căzând de acord. Trebuie să-mi cumpăr lenjerie pentru pat pentru că noaptea trecută am murit de mâncărimi din cauza păturii.
Trag un ochi în sală printre ușa întredeschisă și îmi trec ochii peste băncile pentru două persoane, catedra impunătoare din fața clasei și tabla mare de pe perete, pe care este scris cu creta, cursiv ,,Ne vedem la toamnă!".
Trebuie să alerg câțiva pași pe holul universității pentru a-mi prinde colega din urmă. Mă întreb dacă-mi va deveni prietenă. În ultimii doi ani am alungat pe toată lumea din viața mea, rămânând doar cu părinții care nu m-ar fi putut părăsi nici dacă și-ar fi dorit lucrul ăsta. Am avut mulți prieteni, am fost o fată populară în liceu...până atunci. Acea zi a fost sfârșitul multor lucruri, îmi amintesc cu tristețe, iar zâmbetul îmi devine forțat, din nou. Nu am mai zâmbit sincer de mult timp. Dar vreau. Îmi doresc atât de mult să pot din nou visa, să pot să mă agăț de un vis și să am siguranța că voi lupta să-l păstrez și să-l împlinesc. Atâtea vise s-au spulberat în ziua aia.
― Ești bine, Amanda? mă întreabă Lillien la un moment dat, în timp ce coborâm treptele universității. Ești cam palidă, adaugă, când vede că mă uit întrebător la ea.
Aprob din cap și scriu pe telefon, așa cum ne-am înțeles: ,,Sunt bine. Luăm mașina mea?"
― Bine, mergem cu mașina ta atunci, răspunde ea după ce citește. Unde o ai parcată?
Chipul lui nu este cum îmi amintesc. Este mai palid, mai rigid, iar buzele lui sunt drepte, fără nici un strop de zâmbet. El obișnuia să zâmbească mereu.
Tremur din toate încheieturile, picioarele mă lasă, dar mă prind de sicriu pentru a-mi recăpăta echilibrul.
― Nu trebuie să-l vezi așa! șoptește mama în părul meu, printr-un suspin neajutorat.
Lacrimile pe cale de secare îmi părăsesc fața, scurgându-se pe bărbie și căzând pe fața lui angelică. Arată ca un înger, atât de alb și frumos. Deschid gura să spun ceva, dar nu pot. Îmi duc mâna fără putere la gât și deschid încă o dată gura, dar nu reușesc nici acum să articulez cuvintele. Ce se întâmplă cu mine? mă întreb cu panică, simțindu-mă ca închisă într-o cutie fără aer.
Mă întorc către mama, iar ea probabil vede ceva în ochii mei pentru că mă prinde de obraji, speriată.
― Amanda? șoptește cu teroare. Ești bine?
Privesc din nou către trupul fără suflet, iar vocea mamei răsună ca un ecou în mintea mea.
― Amanda, trezește-te! Amanda!
Deschid dintr-o dată ochii, rasuflând cu greu. Sunetul respirației mele se aude accelerată și sunt nevoită să las capul pe spate, într-un gest nebun de a primi mai mult aer.
― Ești bine, draga mea? o aud pe Lillien, întreabând îngrijorată.
Hohote înfricoșătoare răsună în cameră și abia după ce îmi recăpăt aerul îmi dau seama că eu sunt sursa lor. Încerc să mă opresc, dar nu pot. Am pierdut contactul cu lumea, sunt într-un abis de teroare, iar chipul lui mi-a rămas întipărit pe retină, chinuindu-mă.
― Vorbește cu mine, Amanda! Îi simt mâinile calde pe obrajii mei, încercând să mă aducă la realitate. Uită-te în ochii mei! Ești bine, este totul în regulă.
Îi găsesc ochii albaștri și țin contactul cu ei, respirând sacadat. Hohotele mele de plâns devin mai lente, până când mă opresc de tot. Lillien se întinde spre noptieră și scoate un șervețel de hârtie cu care începe să-mi șteargă atât lacrimile care mi s-au oprit pe bărbie, cât și transpirația de pe tâmple și frunte. Lacrimile mele nu se opresc și nici nu se vor opri până când nu voi reuși să pun stăpânire pe mine.
Am mai trecut prin asta, vise de genul ăsta, sau mai bine zis amintiri a unor vremuri de teroare, îmi tot năucesc nopțile de doi ani de zile. Au devenit parte din viața mea, însă niciodată nu mă voi putea obișnui cu asta. După fiecare coșmar mă simt secată de puteri și de fiecare dată îmi este frică să nu cad din nou într-o depresie care să-mi distrugă visele, încă o dată.
― Vrei să scrii pe caiet despre ce ai visat? mă întreabă Lillien cu un ton blând, punând șervețelul folosit pe noptieră. Uneori pe mine mă ajută să vorbesc cu cineva când mă frământă un lucru.
După privirea plină de milă cu care se uită la mine îmi dau seama că ea bănuiește că este mai mult decât un vis. Dar cum aș putea să-i spun durerea mea? Nu am vorbit cu nimeni despre asta, niciodată. M-a ajutat să țin totul pentru mine și faptul că nu pot vorbi. Asta a fost mereu o scuză pe care am băgat-o la înaintare.
Refuz cu un gest din cap și încerc să zâmbesc, chiar dacă buzele îmi tremură încă. Inima îmi bate atât de tare încât îmi este frică să nu-mi iasă din piept, căutând o cale de scăpare.
Ochii îmi cad pe cicatricile brăzdate în pielea încheieturii și pălmii, iar zâmbetul îmi pălește pe loc. Nu vreau să-mi mai amintesc.
― Bine, cum vrei tu. Când vei vrea să-mi spui ceva, eu sunt numai urechi. Haide Amanda, încearcă să mai dormi o oră, îmi spune ea căscând cu putere.
Aprob din cap, deși știu că nu voi mai reuși să dorm acum. Este ora șapte, iar cursurile încep abia la ora zece. Lillien se întinde în patul ei și se întoarce cu spatele, înfofolindu-se cu pilota. Fac și eu același lucru, însă nu încerc să adorm la loc. Privesc peretele cuibărită în lenjeria de pat nouă și îmi las lacrimile să-mi alunece pe chip. Nu mai are rost să le șterg, vor fi înlocuite mereu cu altele mai încărcate de suferință.
Bârfele scandaloase despre mine au circulat încă de anul trecut, când am fost în primul an. Mereu se găsea cineva să împrăștie pe internet sau chiar pe holurile lungi ale universității tot felul de bazaconii care ajungeau pe buzele tuturor. Rar se întâmplă să fie adevărat în proporție de cincizeci la sută. Eh, asta era una pe jumătate adevărată.
― Așa urât te-ai purtat cu ea încât să spună la toată lumea chestia asta? mă întreabă Alec în pauza de dinaintea cursului de psihologie predat de doamna Huang, o femeie de vârstă a două, venită din Coreea acum douăzeci de ani, după cum ne tot amintește.
― Depinde ce vrei să spui prin urât, spun, ridicând indiferent din umeri.
Îmi scot din jachetă pachetul de țigări și iau o țigară. Îi întind și lui Alec una știind că urmează să ceară. El nu prea fumează, doar atunci când este cu prietenii mai trage și el câte una. Eu în schimb, sunt dependent de țigări de când eram în clasa zece-a și mă ascundeam pe acoperișul casei pentru a fuma fără să fiu văzut.
― Ce i-ai făcut, mai exact? insistă brunetul. Trebuie să o fi enervat cu ceva.
― I-am dat de înțeles că vreau să plece, a doua zi, când ne-am trezit.
― Adică ai folosit-o ca pe o curvă ieftină?
Nu pare deranjat de asta, doar curios.
― Nu i-am spus niciodată că aș vrea să vină în patul meu pe post de iubită, spun, după ce trag un fum cu nesaț.
― Măcar trebuia să luați micul dejun împreună, sau să o lași să decidă singură când să plece.
― Doar ar complica lucrurile.
― Și faptul că spune la toată lumea că ai scula mică nu este complicat deloc? mă întreabă, izbucnind în râs.
Îmi dau ochii peste cap. Nu-mi pasă deloc ce spune lumea, nu mi-a păsat niciodată. Gura lumii nu o poți astupa nici dacă o umpli cu rahat. Oricum, fiecare zvon este astupat de altul nou.
― Pot să-i arăt oricui dimensiunile sculei mele.
Alec îmi răspunde, însă privirea îmi este atrasă de un păr blond, de aur, strălucind în lumina puternică a amiezii. Lillien este lângă ea, se țin de braț ca și cum ar fi cele mai bune prietene, deși se cunosc doar de două zile. Blonda cară în brațe două cărți pe care le strânge ca pe un colac de salvare la piept. Lillien îi povestește ceva, iar blonda doar aprobă din cap cu un rânjet până la urechi.
― La ce naiba te uiți, frate? mă întreabă Alec, căutând și el cu privirea centrul meu de interes. Nu mai are însă ce sa vadă pentru că cele două au intrat deja în clădire.
― La nimic important. Cât este ceasul? întreb, scoțându-mi telefonul din buzunar. Hai să mergem la oră, să nu întârziem din prima zi!
Avem cursul de psihologie împreună, la fel ca cel de engleză. Mă întreb unde o fi idiotul de Noah care spunea că va fi aici la timp pentru curs. Noroc că tatăl lui este directorul, altfel ar fi fost exmatriculat de mult timp din cauza absențelor. Dacă nu ar fi fost obligat, sunt sigur că nici nu s-ar fi înscris la universitate, dar ar fi suportat sărăcia pentru că tatăl lui nu l-ar fi ajutat.