RECENZII CARTI (citite -2019)

76. Calaretul de arama de Paullina Simons

Calaretul de arama de Paullina Simons

Încă de când a apărut, cartea asta stă în bibliotecă, asteptandu-si randul. Am tot amânat să o citesc si acum stiu de ce... (Presimteam eu ceva.)
Tot fb a urlat luni intregi... că este o carte minunată, emoționantă, cu o iubire cutremurătoare si o poveste de nelasat din mână, toata lumea o recomanda, așadar sa nu va mire ca am avut unele așteptări.
Subiectul este unul care mă pasionează (cărțile și filmele despre al doilea război mondial-fiind printre preferatele mele), dar romanul de față mi s-a parut un mare râs. Lăsând la o parte detaliile istorice, (ce sunt destul de bine documentate si aproape de realitate), restul a fost foarte plat.
Cred ca din cele 900 de pagini, daca s-ar fi sintetizat bine povestea, în jumatate, ar fi iesit un roman bunicel. Multă vorbărie fără rost. Actiune statică. Personaje șterse. Replici fade.
Am citit Tema pentru acasa de Dabija unde am plâns de abia vedeam scrisul de lacrimi, am citit Zuleiha deschide ochii, unde am trecut prin toate stările posibile, am citit Printre tonuri cenusii și O mare de lacrimi, unde am descoperit niste povești de dragoste absolut remarcabile care m-au bântuit vreme indelungata si apoi... am citit Calaretul de arama.
Pe cuvant ca nu stiu ce sa zic despre cartea asta.
Sentimentul predominant pe toata durata lecturarii a fost ca... voiam sa se termine. Sa se termine o data... atata vorbărie seacă, fără rost, atatea dialoguri plictisitoare, care nu aduceau nimic nou poveștii, ci doar umpleau file întregi.
După 250 de pagini, chiar ma întrebam: oare când începe sa se intample ceva in cartea asta?... Înafara plimbărilor interzise, a privirilor furate si a tumultului de sentimente de vinovăție... se intampla sau nu ceva? Nu se întâmplă nimic!!! Ceea ce s-a fi putut rezuma in mai putin de 50 de pagini, s-a întins pe un sfert din roman ducandu-ma la agonie. Am vrut sa renunț la ea, dar de masochistă ce sunt n-am facut-o.
Sa va zic acum si de ce nu mi-a plăcut. Nu mi-au plăcut personajele. Niciunul. Tatiana este altruista dusă la extrem si naiva. Alexander este bad boy in haine militare. Părinții Tatianei sunt niste idioți.
Iar Dasa... o persoană demnă de milă si de-un egoism dus la extrem.
Nu mi-a placut cum a fost creionata povestea. Mi s-a parut ca a fost mult prea contemporană, chiar dacă acțiunea se petrece fix la începutul celui de-al doilea război mondial. Personajele n-au identitate... Nu sunt cum ar fi trebuit să fie in acea perioadă. Poate asta s-a dorit, n-am de unde sti, însă ce stiu este ca aceasta carte e supraevaluata.
N-am simtit emoție deloc, ceea ce este suspect pentru ca de fel, cărțile de acest gen ma împachetează rapid. Asta n-a reușit.
Inteleg ca romanul este despre povestea de iubire dintre cei doi, insa eu n-am simțit deloc emoția trăirilor lor, sentimentul acela de inima in gât și dorința aceea de nestăvilit de a duce cartea la final sa vad ce se întâmplă. Am terminat-o si sincer va zic ca nu ma mai încumet la continuare. Cel puțin nu acu, sau in viitorul apropiat. 2*