Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

CAPITOLUL 14

— Să înțeleg că tu ești noua iubită, oficială, a nepotului meu? mă întreabă acesta, imediat după ce mă așez pe fotoliul din stânga sa, așteptând ca Alex să își facă apariția.

— Suntem împreună doar de ochii presei, îi răspund ușor, bulversată de eticheta pe care mi-a pus-o atât de ușor.

Poate că Alexander obișnuiește să aducă fete acasă, poate chiar în baia în care tocmai mi-am făcut duș, și-au mai spălat și altele trupul, poate că în patul în care voi dormi eu, s-au mai odihnit zeci de tipe, dar asta nu înseamnă că eu sunt la fel ca ele.

Nicidecum!

Niciodată!

— Nu e nimic între mine și Alexander! Doar afaceri! și cu toate că fiecare cuvânt în parte, în mintea mea a sunat mult prea tare, de pe buze abia de s-au putut face simțite niște murmure.

— Bunicule, sper că nu ai început interogatoriul! strigă Alex din dreptul liftului. Mergem Maya? adaugă zâmbind ștrengărește, imediat ce ajunge în dreptul meu.

Oh, Doamne!

De data aceasta chiar mi-a captat întreaga atenție!

Blugii negrii, cămașa albă, sacoul și pantofii sport, îl fac să arate incredibil de sexi. Însă asta nu mă uimește mai tare decât aerul tineresc pe care îl emană prin toți porii.

Dacă prima dată când l-am văzut, mi-a fost clar că nici unui bărbat nu îi stă mai bine îmbrăcat în costum, decât lui, iar azi de dimineață mi se părea că hainele lejere ce îi acopereau trupul erau cele mai tari articole de vestimentație de pe Pământ, acum sunt sigură că stilul acesta casual, a fost creat, special, pentru el.

Și poate că totuși suntem diferiți, dar, în clipa aceasta, într-un lucru am coincis amândoi, purtăm ochelari de soare.

— Da! îi răspund, o clipă mai târziu, realizând că mă holbez deja la el, de prea mult timp. La revedere, Francisco! adaug, în timp ce mă îndrept spre Adonisul din fața mea, încercând să scap de întrebările bunicului său.

De parcă ne-am fi vorbit, imediat ce ieșim din casă, ne punem ochelarii de soare în același timp și ne îndreptăm, unul lângă celălalt, spre mașina lui.

Încă odată se dovedește a fi un adevărat gentilman, deschizându-mi ușa de la mașină, atunci când ajung în dreptul ei. Și o și închide, imediat după ce urc.

Cum spuneam, un adevărat domn, până la sfârșit!

Îl privesc ocolind autovehiculul, dându-mi seama că Eduardo nu obișnuia să facă asta. Nu îmi deschidea niciodată ușa, nici o ușă.

Cu mișcări mecanice îmi pun centura de siguranță și, imediat ce trecem cu mașina printre ziariști, simt cum spatele mi se lipește de scaun, în timp ce Alex apasă pedala de accelerație, pornind în viteză spre casa părinților mei.

Nu știu de unde știe adresa, dar nici nu am de gând să îl întreb, pentru că asta ar însemna să îmi mut atenția de la modul în care trupul mi se relaxează, în timp ce plămânii mi se umplu de parfumul său.

E nevoie să privesc un singur moment în spate, peste umăr, pentru a-mi da seama că este așa cum ne așteptam, suntem urmăriți de o droaie de reporteri. Aceeași reporteri care, mai mult ca sigur, se vor ține după fundurile noastre, non-stop, de acum înainte.

Iar în fața casei părinților mei , așa cum mi-a spus mama, ne așteaptă alții.

Nici unul dintre noi nu spune nimic, însă nici nu simt nevoia să rup liniștea aceasta, mă mulțumesc să îl privesc cu coada ochiului și să zâmbesc.