Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Volumul 2 Capitolul 11

        Aproape că îmi țin respirația, în timp ce nu îl scap din ochi nici o secundă, așteptând să facă el un gest, însă pare la fel de amorțit ca și mine. Sau poate că doar mi se pare... Nu am idee, și, pentru prima dată, îmi pare rău că nu suntem la o masă din preajma intrării. Așa l-aș fi avut mai aproape, l-aș fi putut analiza în tihnă și m-aș fi putut bucura, din nou, de negura ce i s-a scăldat în irișii negri.

        Dorul de el aproape că m-a devorat în ultimele luni, mi-a schingiuit sufletul și a dat naștere a mii și mii de gânduri contradictorii. Nu știu de ce, dar acum am impresia că am uitat toate cuvintele pe care le aveam pregătite pentru el, ce le-am repetat la nesfârșit în ultimele zile. Creierul parcă a încetat să-mi mai funcționeze, dând frâu liber dorințelor create de organul ce îmi pulsează sângele și adrenalina prin vene, la o viteză înnebunitor de mare.

      - Dă-mi fata, aud vag vocea Ellei, însă nu o privesc, ci doar îi dau voie să își ia nepoata din brațele mele, lăsându-mi mâinile să cadă pe lângă trup, în timp ce fac un pas, aproape minuscul, spre el.

        Mi-am repetat de atât de multe ori că îl voi lăsa pe el să facă cel de-al doilea pas, atunci când va simți că este pregătit, însă văzându-l acum, tot ceea ce îmi plănuisem, s-a transformat în praf și a fost spulberat, în zări îndepărtate, de cel mai dulce vânt ce mi-a atins trupul vreodată. Realizez ce fac și unde sunt, abia atunci când ne mai despart vreo doi pași și ochii îmi coboară pe buzele sale, întrebându-mă cum naiba am străbătut cei câțiva metri ce ne despart.

       – Ta-ta! vocea fiicei mele se aude printre murmuretele ce au umplut sala, făcându-l pe bărbatul din fața mea să tresară, în timp ce observ cum în jurul irișilor i se formează o pojghită de apă.

          Doar de atât aveam nevoie, înainte de a mă arunca în brațele sale, fără să țin cont că mi-aș putea strica rochia, sau că i-aș putea șifona costumul ce, Dumnezeule, îl face să arate apetisant.

         Suspin ușor, cu capul îngropat în scobitura gâtului său, inspirând cât mai mult din parfumul după care am tânjit ca o drogată intrată în sevraj, în permanență, lăsându-mi mintea, sufletul, inima, fiecare celulă și organ din trup, să mi se trezească la viață, hipnotizat de tot ceea ce reprezintă el.

          Vie! Pentru prima dată după multe luni în care doar am supraviețuit, acum simt că trăiesc cu adevărat. Sunt conștientă de faptul că brațele sale nu m-au atins în nici un moment, în timp ce degetele mele parcă nu vor să îi mai părăsească ceafa, însă asta nu mă împiedică să îi sărut ușor bucățica de piele sub care artera îi pulsează înnebunită, sperând că, într-un final, îmi va accepta îmbrățișarea și îmi va fericii trupul cu atingerea blândă a palmelor sale.

        Dar acest lucru nu se întâmplă! Nu o face nici măcar atunci când au trecut minute bune de când, practic, stau agățată de el precum un scai, așa că, ușor, cu capul plecat și cu sufletul strâns în pumni, dau să mă îndepărtez de trupu-i paralizat, însă vocea lui autoritară, mă face să înlemnesc, uitând parcă să și respir.

         – Nu o face! Rămâi acolo unde ești, Maya! Nu te îndepărta din nou, iubito! rostește tare și clar, în timp ce vârfurile degetelor sale îmi ating ușor spatele dezgolit, iar capul i se afundă în scobitura gâtului meu, de parcă ar vrea să ascundă acolo războiul, ce pare că se duce între inima și rațiunea sa.

          Și iar aș vrea să opresc timpul în loc, căci sentimentul de acceptare, ce pune stăpânire pe trupul meu, este precum o avalanșă, ce mă face să vibrez, să nu îmi mai doresc absolut nimic pe lumea aceasta, în clipa de față.