Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Volumul 2, Capitolul 3

- Jură-mi că nu este acolo, Nicolas! rostesc cuvintele printre dinți, încercând, în același timp, să rămân cât mai calm, cu toate că este aproape imposibil în starea în care sunt.

- Cred că ești nebun! se aude vocea hotărâtă a vărului meu, însă, cu toate că sticla de bourbon din fața mea, e aproape goală, ceva din timbrul său vocal îmi dă de înțeles că știe mult mai mult decât spune. Crezi că ar fi venit aici, știind că noi suntem familia ta, că suntem de partea ta în toată nebunia aceasta? continuă, luându-mi, cu fiecare cuvânt rostit, orice speranță mai aveam.

De nouă zile nu mai sunt eu, nu mai sunt în stare de nimic, singurul prieten ce mă însoțește la tot pasul, este alcoolul. În primele zile m-a ajutat să uit, instalându-şi în sufletul meu o mantie groasă sub care anihila durerea și dorul de ea, însă acum nu mai e bun de nimic. Oricât aș bea, gândul că am mai trecut prin asta, este mai prezent ca niciodată.

- Amanda, șoptesc fără să vreau, numele celei ce mi-a distrus, pentru prima dată, visul la o familie fericită, lăsând imagini din ziua respectivă să mi se plimbe prin minte.

Mai aveam o săptămână până la nuntă, iar eu, încântat de faptul că mă voi căsători și că voi avea tot ceea ce îmi doream, m-am gândit să merg până la casa în care ar fi trebuit să ne mutăm, să mă asigur că este totul în regulă și nu lipsește nimic. Toată ziua fusesem nervos, ceva, în sufletul meu, știa că ceea ce urma să se întâmple, nu era tocmai bun pentru mine.

La noi în casă, la noi în dormitor, la noi în pat, cel ce îmi era prieten, lângă care am crescut și mi-a fost ca un frate, săruta trupul firav al femeii ce urma să îmi devină soție.

- Nunta, continui cu voce tare, însă mă opresc înainte de a spune vreo prostie. Nunta cu Amanda s-a anulat, însă cea cu Maya nici măcar nu a apucat să fie organizată.

Dar durerea este mai mare! Cea din urmă m-a-nvăluit în tandrețe, m-a învățat să zbor cu aripi de ceară, spre văzduhul cald, încărcat cu speranță pe post de combustibil, mi-a arătat că, imediat ce furtuna trece, tornada dispare, apele se retrag și copiii se nasc, soarele răsare, oamenii zâmbesc, natura învie. Fără să își dea seama m-a învățat să trăiesc, să o fac cu adevărat, însă nu mi-a spus și cum să o fac fără ea.

- Alex? vocea aproape stinsă, de la capătul celălalt al firului, mă readuce în prezent, alungând perdeaua de amintiri ce se coborâse în fața ochilor mei.

- Sună-mă dacă afli ceva, probabil că o va căuta pe Ana, șoptesc înainte de a închide apelul și a-mi muta privirea pe raftul din dreapta ușii, unde alte câteva sortimente de alcool îmi fac cu ochiul.

Cele șapte sute cincizeci de mililitri de bourbon nu au făcut decât să îmi amorțească trupul, căci mintea și inima continuă să mi se scalde în aceleași gânduri încărcate de durere.

Amân momentul în care o altă sticlă își va pierde conținutul, în favoarea laptop-ului ce dingăne înnebunit. Prezența a șase noi e-mail-uri îmi atrage atenția, făcându-mi inima sa bată cu putere. Poate au reușit să afle ceva!

Trei detectivi profesioniști sunt pe urmele ei, o armată de oameni, toți cei cu care am făcut sau fac afaceri, legale sau nu, au ordin să mi-o aducă vie, nu contează cum o găsesc sau cum mi-o aduc, o vreau aici, cât mai curând posibil.

Am nevoie de ea ca de aer, am nevoie să o știu bine pentru a putea fi bine, inima mea are nevoie de inima ei pentru a putea funcționa normal, nu mai sunt eu, nu sunt nimic fără ea, căci Alexander Marquez cel tiran, a murit în clipa în care ea l-a strâns în brațe pentru prima dată, iar eu nu sunt capabil să îl resuscitez.