Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

CAPITOLUL 12

            Perspectiva Mayei

Și nu știu de cât timp stau așa, lipită de pieptul lui, cu mintea goală și sufletul liniștit, ascultând vocile celor două personaje de desene animate, bucurându-mă de bărbatul care a reușit să îmi trezească la viață senzații pe care le-am crezut mult prea pierdute, pentru a mai putea fi recuperate, însă tresar când realizez cât de multe lucruri implică jocul pe care suntem pe punctul de a-l începe.

— Alex! îi rostesc numele ușor, dezlipindu-mă de el, pregătită să îi înșir temerile mele legate de toată nebunia asta.

— Promit să fiu un bun coleg de casă! mă întrerupe el, în timp ce își lipește degetul arătător pe buzele mele pentru a fi sigur că nu voi continua, cu orice aș fi vrut să îi spun.

Iar eu, ascultătoare, amuțesc! Însă asta nu înseamnă că și mintea-mi este redusă la tăcere.

La naiba!

Nu știu ce îmi face bărbatul acesta, dar, în clipa de față, nu sunt conștientă decât de modul în care atitudinea lui mă face să trec de la o stare la alta fără să îmi dau seama.

Într-o clipă mă calmează, ajutându-mă să mă relaxez, urmând ca mai apoi să devin neliniștită.

Drace!

Sunt emoționată în preajma lui, de parcă aș fi o puștoaică de cincisprezece ani la prima întâlnire, mă face să zâmbesc când mă aștept cel mai puțin, iar cel mai ciudat lucru este că pot să fiu eu însămi în preajma lui.

Nu am nevoie de măști sau zâmbete false, nici măcar de cuvinte alese cu grijă pentru a nu fi interpretate greșit, singurele lucruri cu care jonglez sunt adevăruri și dorințe de care nu am fost niciodată mai mândră decât acum.

Ca în momentul acesta!

Degetul său, sprijinit de buzele mele, mă duce cu gândul atât la povești cu prinți și prințese care au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, cât și la vise nu tocmai ortodoxe.

Cu noi doi, dezlănțuiți în poziți indecente, între așternuturile șifonate ale unui pat cu baldachin.

Oh!

Nu! Nu! Nu!

La naiba!

    Ce Dumnezeu se întâmplă cu mine?

Fără să fiu conștientă de ceea ce fac, îmi trec limba pe deasupra buzelor, întâlnindu-i privirea abia atunci când aceasta face contact cu buricul degetului său.

Tresare și ochii îi sclipesc atât de tare, încât am impresia că, pur și simplu, soarele s-a înecat în negura irișilor săi, iar gestul meu, a lăsat întunericul să se piardă, dându-i posibilitatea de a domni din nou.

Iar eu zâmbesc ca o toantă, fermecată de atmosfera bizar de plăcută ce s-a creat în jurul nostru.

Cred că ar fi fost normal să fiu speriată, să încerc să caut soluții în ceea ce îl privește pe Eduardo, eventual să fi anunțat poliția în legătură cu amenințările sale.

Dar toate gândurile acestea mi se par anormale, acum!

— OK! Dar trebuie să stabilim niște reguli! îndrug cu greu, încercând să îmi alung toate gândurile.

— Reguli? întreabă, vizibil curios, în timp ce eu nu mă pot abține să nu îi analizez cele două cute care i s-au format între sprâncene.

Dumnezeule! Parcă este și mai frumos, acum!

— Da, Alex! Reguli în ceea ce privește conviețuirea noastră în aceeași casă, îi răspund prompt, încercând să nu las să se vadă nimic din ceea ce gândesc.