Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

CAPITOLUL 2

Perspectiva Mayei

O văd în oglindă mișcându-și în continuare, buzele frumos pictate, însă nu pot să o mai ascult. Și asta pentru că mintea mi-a rămas blocată pe vorbele sale, încă din momentul în care aceasta a pronunțat cuvântul copil.

Îi va dărui un copil!

Bucățică din el și bucățică din ea!

Îi va îndeplini visul de a fi tată, vis pe care, ca o toantă, am crezut că vrea să și-l îndeplinească alături de mine. L-am ascultat, de-a lungul timpului, fascinată, cum povestea despre familia perfectă care aveam să fim atunci când cel puțin doi pitici s-ar fi auzit râzând, în timp ce se jucau în grădina din spate, iar acum, în clipa în care mai aveam doar un pas și am fi ajuns să fim o familie atât în fața lumii cât și a lui Dumnezeu, totul s-a dus pe apa sâmbetei.

Deodată nu mai am nimic, am rămas goală și cu sufletul frânt în mii de bucățele, ce nu cred că vor mai putea fi lipite vreodată.

Nu când doare atât de tare!

Însă eu nu mă pot lupta cu viitorul lui!

Oricât de puternică aș vrea să fiu, nu pot lupta cu un copil care, nici măcar, nu s-a născut încă, care nu are nici o vină, deoarece nu el a ales să vină pe lume ca și momeală pentru un bărbat ce duce o viață dublă!

Cât de josnic a putut cădea!

Dumnezeule!

Cum putea să mă mintă atât de tare? Cum am putut să fiu atât de fraieră încât să îl cred? Cum m-am lăsat păcălită de povești cu prinți și prințese tocmai eu, care am urât basmele încă din copilărie?

De astăzi nu vreau să mai lupt, am obosit să înot singură contra cursului vieții, sperând că, într-un final voi fi fericită. Pentru mine, de acum, fericirea a devenit cea mai îndepărtată stea de pe cer, cea pe care nu o poți atinge oricât de tare te-ai lua la trânte cu destinul. De astăzi, visele cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți", sunt transformate în povești de spus copiilor prietenelor mele, căci în realitate, nu există.

Simt cu lacrimile îmi ard irișii, însă nu mai am putere să lupt nici cu mine însăși, am luptat prea mult pentru relația aceasta, atât de mult încât acum nu o mai pot face, nu mai am putere și nici nu cred că mai vreau să am. Nu cred că vreau să fiu eu cea care îi fură posibilitatea, unui copil, de a crește în sânul unei famili.

Nu vreau să fiu ea cea care spulberă visul unui pui de om, la început de drum!

- O va părăsi și vom pleca împreună în Statele Unite! sunt ultimele cuvinte ce reușesc să spargă bariera pe care am coborât-o în jurul meu, înainte ca, Catalina, să mă scoată cu forța din încăperea în care visul meu perfect despre căsătorie și familie, s-a destrămat.

Imediat ce pășim afară din baie, dau frâu liber șuvoiului de lacrimi să își croiască drum pe chipul meu și am impresia că, odată cu acestea, pierd orice control mai aveam asupra trupului meu. Tremur toată și doar felul în care picioarele mi se împletesc pe tocurile mult prea înalte, e de ajuns pentru a știi că sunt la un pas să clachez.

Pentru o clipă totul dispare din jurul meu, iar cuvintele Daniellei îmi răsună, la nesfârșit, în urechi, precum o bandă stricată, aruncând în inima-mi fragedă, mii de ace încinse, care nu au decât rostul de a o conduce spre pieire.

- Nu plânge! Nu acum! mă îndeamnă prietena mea, în timp ce mă împinge de la spate spre separeul nostru. Întâi le vom arăta ălora ce înseamnă să își bată joc de tine în felul acesta, iar apoi poți să plângi continuă, în momentul în care mă lasă să mă așez pe canapeaua de piele neagră din separeul nostru.