Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Volumul 2, Capitolul 2

         Imediat după ce am terminat facultatea mi-am dorit să fac ceva diferit pentru un timp, așa că m-am înscris într-un program de voluntariat. Nu am avut niciodată prea multă răbdare cu bătrânii, iar cu copiii nu aș fi știut cum să mă comport, așa că am ales un program cu adolescenți.

        Adolescente mai exact, puștoaice de cincisprezece-șaisprezece ani însărcinate, violate, părăsite de familie, crescute prin centre de copii sau provenite din familii foarte sărace, pe chipul cărora nu se putea citi decât durerea.

         Nu le puteai face să zâmbească cu nimic, nu aveau nici o speranță, deja nu mai tânjeau după un viitor mai bun, erau atât de prinse de nenorocirea prin care treceau încât nu credeau că vor mai avea vreodată parte de pete roz în viața lor.

         Martor îmi este Dumnezeu, am încercat în fel și chip să le facem să zâmbească oferindu-le diferite cadouri, dar eram prea prinși de scopul nostru, pentru a vedea adevărul ce ne înconjura atât de evident. Nu aveau nevoie de chestii materiale, strictul necesar îl ofereau ONG-urile, aveau nevoie de un umăr pe care să plângă, o îmbrățișare și o vorbă bună, de cineva care să le asculte și să le ofere o fărâmă de speranță. Așa a luat naștere atelierul de bijuterii din argint hand-made, din cadrul lanțului Phoenix.

        Le-am oferit cursuri de formare, un loc de muncă în condiții normale, pe unele le-am ajutat cu chiria, iar pe altele cu școlarizarea, însă de la toate am primit același lucru: recunoștință, zâmbete, speranță.

        A fost primul meu proiect, datorită lui am început să prind curaj să lupt, să mă zbat și să nu mă las orice ar fii, pentru că indiferent de cât de lungă și grea ar fi noaptea, soarele va răsări din nou și lucrurile vor revenii la normal.

         Doar că acum, nu mai am puterea de atunci, sufletește nu mai am puterea să mă lupt cu morile de vânt, să semân speranță în inimi și zâmbete pe chipuri. Abia reușesc să am grijă de mine, darmite să mai fac și altceva.

        De m-ar vedea acum, oricare din fetele alea, jur că nu ar crede că au în față aceeași persoană. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, chiar nu mai sunt aceeași! Nici fizic, nici psihic, din nici un punct de vedere.

        Mă simt la fel de pierdută pe cum se simțeau ele, sunt singură într-o mare de oameni ce aproape că vorbesc cursiv limba mea, în timp ce eu abia am reușit să memorez câteva cuvinte din a lor. Știam de la Ana Și Nick că nu îmi va fi greu să mă descurc, aici, cu limba spaniolă, însă nu am crezut, în nici un moment, că îmi va fi atât de ușor.

        Oamenii sunt calzi, vecinii, cu toate că sunt curioși în ceea ce mă privește, nu au încercat niciodată să afle mai mult decât am fost dispusă să le împărtășesc, nu mi-au pus întrebări și nici nu au încercat să caute răspunsuri, coborând anumite bariere ale intimității.

        Astăzi, după mult timp, condusul reușește să mă facă să mă relaxez. Străzile nu sunt la fel de aglomerate ca acasă, permițându-mi să mă bucur de această activitate fără să fiu nevoită să stau cu ochii în patru. Cu toate că nu micuța mea jucărioară, roșie, mă însoțește la tot pasul, nu mă pot plânge de Peugeot-ul 407 ce l-am cumpărat la îndemnul lui Dereck, tot roșu, măcar acest lucru să nu schimb în noul meu ritm de viață.

        Opresc mașina în parcarea din fața spitalului și nu mă pot abține să nu compar unitățile sanitare publice de aici, cu cele de acasă. Diferența este enormă din punctul de vedere al dotării, al organizării și design-ului, însă medicii sunt foarte buni și deschiși. Am programare peste cincisprezece minute, așa că, îmi rezerv un moment de liniște înainte de a îmbrăca paltonul și a ieșii în zăpadă ce încă de aseară nu se oprește din căzut.