Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Volumul 2 Capitolul 8

Sunt atât de multe lucruri cărora le dăm o mare importanță, în viața aceasta, și nu o au; sunt atât de multe situații cărora le dăm prioritate, dar care nu au nici măcar o fărâmă de relevanță; sunt atât de multe amintiri pe care le păstrăm cu sfințenie, naiba știe pentru ce, furând posibilitatea noilor experiențe, de a se transforma în povești de spus mai târziu.

Însă, la un moment dat, se întâmplă ceva, îți moare o cunoștință, apare o nouă persoană în viața ta, un prieten te împinge spre lucruri pe care nu credeai că ai să le faci vreodată, iar viața ți se schimbă la o sută optzeci de grade.

Citisem undeva, pe vremea când încă eram de-o șchioapă, că dragostea nu este toată la fel, că nu are nimic de-a face felul în care îți iubești părinții, cu cel în care îți iubești frații, sufletul pereche sau copiii. Că iubirea se simte în mii și mii de feluri și că, de cele mai multe ori, nu ai nevoie de nimic, în mod special, pentru ca dânsa să îți învăluie sufletul, sub o formă sau alta.
Fără sentimentul acesta pur precum lacrima unui bebeluș, mai dulce decât cea mai bună ciocolată din lume, tandru și puternic în același timp, nu am fii nimic, căci lumea nu ar exista, de ar fi plină de ură. De fapt, nimic nu ar exista, pentru că și ura, de cele mai multe ori, răsare din povești de dragoste imposibile, tragice, incapabile să aibă un final frumos din prima încercare.

Doar că, cu sufletul plin de venin, sfâșiat în bucățele dureros de mici, cu inima făcută pulbere, înotând în mijlocul a nimic, luptându-te cu crivățul în care sufletul se-mbăiază, nu se poate trăi.

Așa a apărut iertarea. Din dorința de a ne purifica sufletele, de a le descărca, de a le scoate din lagărele nefericirii, am învățat să iertăm, să acordăm o nouă șansă, să nu ne mai îngropăm în regrete și planuri de răzbunare, ci, din contră, să ne eliberăm, să credem, să sperăm și să iubim.

Încă din primul moment în care ne naștem, cunoaștem iubirea părinților noștri. O poveste de dragoste pură și reală, ce a luat naștere în clipa în care noi devenim cele două liniuțe de pe testul de sarcină, punctulețul ce se vede pe ecografie, ce se dezvoltă, crește și trăiește în interiorul mamei. Apoi, sub diverse forme, care mai de care mai viu colorate, dezvoltăm dragostea față de restul familiei, față de prieteni, oamenii care ne înconjoară, animalele și natura ce se dezlănțuie în jurul nostru. Cu ajutorul ei ne definim ca și oameni, ne desenăm caracterul și îl îmbunătățim cu fiecare zi ce trece, până apare un el sau o ea ce îți schimbă și schimbă orice percepție aveai despre acest sentiment.

O persoană, un alt caracter, un alt om, are asupra ta puterea de a te schimba, de a-ți demonstra că se poate simți mai mult, mai intens, mai colorat, mai frumos. De a te învăța să zbori, să simți că lumea e a ta, că ești stăpân peste tot, ființe, cuvântătoare sau nu, toate îți aparțin.

Acela este momentul în care realizezi că vrei mai mult, că nu îți e de ajuns că tu și ea, sau tu și el sunteți un întreg, acela este momentul în care îți dai seama că lipsește o bucățică din puzzle, pentru a putea fi cu adevărat fericiți.

Când ultima piesă este creată, se dezvoltă, crește și prinde contur în pântecul mamei, realizezi că același ciclu al vieții se repetă pentru fiecare dintre noi, îți dai seama că oricât ai fi de bogat sau de sărac, toți respectăm același șablon, fără de care nu am mai exista. Toți, suntem copiii cuiva, toți, vom fi părinții cuiva, toți, avem același neam, căci toți ne tragem din aceiași doi oameni, Adam și Eva, începutul adevăratei poveștii  de dragoste vine de demult, din lumi de mult apuse, din lumi din care singurul lucru ce a rămas intact este șablonul după care ne ghidăm existența.

Am visat de mii de ori, să fiu tatăl cuiva, mi-am dorit ca un nebun, am sperat cu ardoare ca micuța din pântecul Mayei, să fie a mea, mi-am închipuit că este sânge din sângele meu când doctorul mi-a pus-o în brațe. Doamne! Atât de mică, atât de frumoasă, atât de firavă, atât de... Oh! Nu m-am simțit niciodată la fel de împlinit ca atunci când am simțit-o la pieptul meu. Nu mi-a păsat că nu e a mea, tot ceea ce conta era faptul că venea dinăuntrul său, avea ochiii ei, pielea cu aromă de vanilie, de fapt, mirosea a pace, a iubire, a fericire și a speranță...