Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Capitolul 36

      – Ajung imediat! țip exasperată dându-mi, în același timp ochii peste cap, iar apoi închid și arunc telefonul pe scaunul din dreapta. Sunt al naibi de insistente astăzi, dacă am dispărut o zi, nu înseamnă că voi face asta toată săptămâna, continui în gând.

      Traficul este aglomerat, dar se pare că ele nu vor să înțeleagă acest lucru.

      Dacă ieri, atât eu cât și Alex, am decis că cel mai bine este să le dăm un mesaj secretarelor noastre, rugându-le să ne anuleze toate întâlnirile și ședințele, ne-am închis telefoanele, le-am aruncat într-un sertar de la noptiera lui Alex și am fugit de rutina cotidiană, petrecând timp benefic relației noastre, astăzi am fost obligați să revenim cu picioarele pe Pământ și să ne ocupăm de responsabilitățile ce le-am dobândit de-a lungul timpului.

      Tare mi-aș fi dorit să am puterea de a opri timpul în loc pentru a prelungi ziua de ieri la nesfârșit, însă nu este posibil așa ceva, dar după câteva discuții cu viitorul meu soț, am ajuns la cea mai bună concluzie din lume: ne vom face programul unul în funcție de celălalt, în așa fel încât să putem petrece cât mai mult timp împreună.

      Așa îmi vine uneori să mă lipesc de el și să nu îi mai dau niciodată voie să se dezlipească de mine, să fie nevoit să mă care peste tot cu el! Sunt egoistă, știu prea bine acest lucru, dar sunt atât de posesivă și geloasă când vine vorba de Alexander, încât pur și simplu nu mai gândesc limpede și nu este vorba că nu am încredere în el, ci că nu mă încred în toate pipițele ce îi tot dau târcoale.

      Cu toate că ieri ne-am plimbat toată ziua, aseară, când am ajuns la noi acasă, nu mă simțeam deloc obosită, ba din contră, parcă aveam mai multă energie ca niciodată, însă s-a dus pe apa sâmbetei când am văzut multitudinea de mesaje și apeluri pierdute, de la prietenele mele.

      Mă așteptam să se enerveze și le cunosc prea bine, încât să îmi dau seama că s-au supărat când am dispărut în felul acesta din peisaj, însă nu îmi pare rău. Le va trece supărarea, nu putem sta supărate una pe cealaltă prea mult timp, nu am făcut-o niciodată!

      A trecut atât de multă vreme de când ne cunoaștem și am trecut prin atât de multe lucruri împreună, încât nu îmi vine să cred că încă ne mai minunăm una de acțiunile celeilalte. O viață de om! Atât de mult a trecut de când Dumnezeu și viața ne-au adus împreună.

      Cine se aseamănă, se adună! spunea mereu bunica și, Doamne, câtă dreptate avea. În școală toate cinci eram tocilarele, ochelaristele, șoriceii de bibliotecă ce nu făceau nimic din ceea ce făceau colegii lor. Ne petreceam dupamiezele la Biblioteca Națională, studiind la una din noi acasă Teoria Relativității, vreo nouă operă pentru laliteratură sau făcând orice altceva ce avea legătură cu scoala și cultura noastră generală.

      Kilogramele în plus au fost întotdeauna inamicele numărul unu pentru mine și Catalina, în timp ce gemenele erau mult prea slabe și firave pentru vârsta ce o aveau. Datorită staturii lor, toți credeau că sunt cu mult mai micuțe, nu doar o dată ni s-a întâmplat, majore fiind, să mergem în vreun bar, iar când au comandat alcool, barmanul le-a cerut cartea de identitate.

      De-a lungul adolescenței noastre, Maria a fost cea mai norocoasă! Nu a avut niciodată probleme cu kilogramele în plus, mereu arăta bine și se îmbrăca după ultimele tendințe, totul datorită surorii ei, cu opt ani mai mare, ce era înnebunită după modă și cumpărături, achiziționându-i întotdeauna hainele cele mai la modă.

      O invidiam! Chiar dacă eram prietene, zău că o invidiam pe vremea aceea!

      Încă nu îmi vine să cred că se mărită. Toate am visat la ziua aceasta încă de când eram micuțe. De mii de ori ne-am imaginat toate detaliile marelui moment. Aveam zece ani când, la nunta unor prieteni de-ai părinților noștri, ne-am promis că indiferent de ordinea în care ne vom mărită, toate vom purta rochii de prințesă, vom avea decorul alb cu trandafiri roșii, Biserica va fi plină de flori, iar celelalte ne vor fi domnișoare de onoare.