Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Volumul 2 Capitolul 6

        Îi privesc pe cei trei, și nu îmi vine să cred că sunt aici! Mai ales ea, căci, practic, Alexander este vărul ei, însă nu îmi pasă de acest detaliu, nu acum când Ana-Leticia poate veni pe lume în orice moment, iar eu, încă nu mă simt pregătită să fac această schimbare în viața mea. Bine, dacă stau să mă gândesc, nu cred că este cineva pregătit, dar în viață totul se învață.

    Agitația ce s-a creat în jurul meu, odată cu sosirea ei și a lui Dereck, m-a ajutat să îmi țin gândurile legate de el, departe, însă, nu doar odată m-am trezit sorbindu-i cuvintele prietenului meu, în speranța că va arunca vreo informație despre tatăl fiicei mele. Dar nu a făcut-o, atât el, cât și Ana, par a avea buzele pecetluite atunci când vine vorba de Alex, iar acest lucru îmi stârnește și mai tare curiozitatea.

        Singurele informații despre el, le am de la tata și Andreu, într-adevăr, nu sunt foarte multe, dar mă ajută să îmi țin curiozitatea în frâu și să nu dau iama pe internet. Nu cred că aș fi în stare să citesc, iar, povești despre el și tipele cu care și-o trage în fiecare seară, sau despre el și Amanda, căci, din câte am înțeles, a devenit foarte prezentă în viața lui.

        Nici măcar nu pot să îl judec, căci, într-un fel sau altul, este și vina mea. Practic l-am împins, fără să vreau, în brațele lor, cu toate că, în mintea mea romantică, speram că nu se va opri niciodată din căutat, că mă va găsi și că mă va duce acasă, în căldura și liniștea brațelor lui. Poate că aveam să protestez la început, l-aș fi respins și i-aș fi aruncat în față tot felul de căcaturi, însă, la sfârșitul zilei, când avea să mă tragă în brațele lui, când aveam să îmi odihnesc capul pe bucățica de piele ce îi acoperă inima, iar el, avea să îmi dezmierde pântecul, deja foarte proeminent, cu palmele sale mari, aveam să cedez.

         Însă visele nu devin, întotdeauna, realitate. Lucrul acesta mi l-a demonstrat cu vârf și îndesat viața, dar nu mă pot plânge, am trei oameni minunați lângă mine, ce, știu sigur, nu mă vor lăsa să clachez niciodată.

      – Ești bine? vocea lui Andreu mă scoate dintre gândurile mele, făcându-mă să îl privesc ușor debusolată. Ești bine? repetă întrebarea, însă nu sunt capabilă să îi răspund, nu sunt bine, dar nici rău nu îmi mai e. Într-adevăr, am avut zile mai bune, dar și mai proaste ca asta, așa că aleg să zâmbesc, în loc să îi spun cum sunt, și îmi așez capul pe umărul său.

         – Care este termenul limită? întreabă curios, Dereck, imediat după ce mai ia o înghițitură din paharul său de vin.

         – Cinci aprilie, răspunde bărbatul de lângă mine, însă nu sunt atentă la reacția lui Dereck, pentru că privirea îmi cade în stânga mea, pe felul în care trupul Anei s-a încordat.

         Nu îl cunoaște pe Andreu, știe foarte puține lucruri despre el și habar nu are care este relația dintre noi, însă, în seara aceasta, am de gând să îi povestesc totul și va înțelege că nimic din tot ce vede, nu este ceea ce pare. Întind mâna spre ea, prinzând-o pe a ei, în timp ce imagini din vacanța sa, petrecută la noi acasă, la mine și la Alex acasă, îmi trec prin minte.

         Rai și Iad mi-a fost viața din momentul acela, dulcele și amarul au ajuns să se împlinească strâns în viața mea, luându-mi posibilitatea de a plânge până la epuizare sau de a mă bucura cu adevărat de tot ceea ce mi se întâmplă.

         – Bine că nu s-a născut ieri, rostesc, în timp ce îmi îndrept atenția spre Dereck. Și nu pentru că nu ați fii fost aici, ci pentru că a fost ziua păcăleli, nu aș fi vrut ca fetița mea să se nască în acea zi, adaug serioasă bucurându-mă de zâmbetul sincer ce se așterne pe chipul Anei, când îmi întorc capul spre ea.