Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Capitolul 39

Am o soră! Am avut și un frate! îmi sună în minte cuvintele lui Alex, dând startul unei furtuni de întrebări ce sunt frânate de o altă replică a sa, Nu despre ei este vorba acum!

Ba bine că nu, fix despre ei este vorba! Fac parte din el, din viața lui, iar dacă vreau să ajung să îl cunosc cu adevărat, trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu ei. Unde sunt?

Privind în urmă la toate discuțiile ce le-am avut până acum, realizez un lucru ce mă înspăimântă într-un prim moment. Faptul că nu îi cunosc părinții mă face să îmi pun o multitudine de întrebări legate de trecutul viitorului meu soț.

Nu știu nimic despre femeia ce i-a dat viață, așa cum nu știu nici despre bărbatul ce, fără să vrea, l-a împins într-o lume în care nesiguranța se împletește cu adrenalina, creând o tornadă de pericole ce, la un pas greșit, poate scăpa de sub control, aruncându-l în ghearele însetate de sânge ale morții.

El e șeful, el conduce tot, e capul răutăților, dar și omul care a tras din mizerie o groază de persoane, oferindu-le posibilitatea unei noi vieți.

Poate că nu câștigă aceste cantități, destul de mari, de bani, făcând ceva legal, dar toți riscă pentru un venit ce le poate schimba viața într-una mult mai bună.

Dovada cea mai clară, palpabilă și elocventă este Flavio! Nu avea nimic, iar acum are totul. Aproape că nu îmi vine să cred, se încadrează atât de bine în societatea din care face parte acum, încât ai putea jura că toată viața lui și-a petrecut-o printre ei, nu că s-a integrat ceva mai târziu, transformându-se dintr-un refugiat într-un refugiu pentru femeia iubită.

Mașina rulează cu viteză constantă spre o nouă țintă, spre o altă locație necunoscută mie, un alt loc necunoscut, dar care are o importanță semnificativă pentru bărbatul ce a căzut în prăpastia gândurilor încă de când a pășit în intimitatea automobilului.

Aș vrea ca picăturile de ploaie ce se preling în șiroaie pe barbriz, creând drumuri doar de ele cunoscute, să îi spele sufletul și gândurile de neliniști, să le ia cu ele și să le îngroape adânc în întunecimea pământului, lăsând lumina, liniștea și voia bună să își facă casă în sufletul lui.

Dacă acum câteva săptămâni, gândul că sediul este locul în care se desfășoară altfel de activități, în afara celor legale, mă terifia, acum, cunoscându-l pe Alex, nu mă mai sperie atât de tare acest lucru.

Nu obligă pe nimeni să consume narcotice, nu pune nimănui pistolul în mână cu forța, toți cei care aleg să consume sau să folosească așa ceva, sunt conștienți de riscurile la care se supun. Nici un necunoscător nu s-ar băga în asta, fără să știe despre ce este vorba.

Singurul gând ce, în momentul de față, sălășluiește în sufletul meu este împletit cu teama că într-o zi va fi prins, aruncat într-o închisoare rece și macabră, privându-l de libertate, smulgându-l din brațele mele.

- Unde sunt frații tăi? mă trezesc întrebându-l în momentul în care realizez că, deocamdată, nu este dispus să mai spună ceva, însă nici eu nu sunt gata să las liniștea ce s-a așezat în mașină, să creeze între noi o prăpastie.

Am o mie de întrebări la care aștept o mie de răspunsuri, nu sunt dispusă să accept mai puține, dar sunt deschisă la informații noi, mă simt precum un burete dornic să absoarbă cât mai multă apă. Apa, vitală mie, se separă în viata bărbatului ce îl iubesc, în părticele minuscule, dovedindu-mi că viața mea a fost mult mai ușoară decât a sa. Știu, sunt conștientă că, într-o zi, va veni momentul în care nu voi mai putea continua această luptă, această poveste ce se țese, cu fiecare zi ce trece, fără să-i cunosc mai bine trecutul, însă nu mă văd capabilă să îl oblig să înfrunte fantomele lui.