Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Capitolul 32

- Alex? șoptesc o clipă mai târziu. Este ăsta felul tău de a mă cere de soție? las să îmi scape cuvintele printre buze, iar modul relaxat și calm, în care bărbatul din fața mea mă privește, mă face să iau foc pe interior. O întreagă tornadă pornește în sufletul meu, iar faptul că Alexander nu îmi răspunde mai repede, nu face decât să o întețească și mai mult.

- Îți dorești copii, iubito? îmi satisface curiozitatea cu o altă întrebare, după câteva momente în care tot ce a făcut a fost să mă privească, să îmi ardă sufletul cu irișii negrii și să îmi provoace descărcări electrice în tot corpul.

Nu știu ce anume l-a făcut să întrebe asta când știe foarte bine că ador copiii și vede cât de topită sunt după Matei. Mă deranjează destul de tare că a răspuns cu o altă întrebare, când tot ce trebuia să zică era Da! sau Nu!. Două cuvinte pe cât de simple pe atât de importante pentru mine în momentul ăsta. Două cuvinte care ne-ar putea schimba radical viața. Sunt conștientă că și întrebarea lui este cel puțin la fel de importantă, dar acum nu vorbim despre copii ci, despre relația dintre noi doi. Dacă el nu e în stare să îmi dea un răspuns acum, cu atât mai puțin va fi sincer sau obiectiv dacă apare un puiuț în peisaj.

- Contează? întreb serioasă, în timp ce mă dau un pas în spate pentru a-i putea vedea mai bine chipul.

Dacă până acum mă privea liniștit, în momentul acesta mimica feței i s-a schimbat radical. Este vizibil deranjat de întrebarea mea, însă mai deranjată sunt eu de tăcerea lui. Nu am de gând să rămân lângă un bărbat care mă vrea doar pentru a-i face copii, nu sunt o mașină de făcut copii și atât.

Sunt momente în care am impresia că sunt totul pentru Alexander și momente ca acesta, în care cred că este cu mine din interes. Mă simt folosită, mă simt precum un robot pe care, după ce își face treaba, poți să îl arunci. Nu am crezut niciodată că viitorul nostru depinde de copiii pe care mi-i doresc sau de numărul lor.

Îi cercetez atentă privirea în căutarea a ceva care să îmi arate că glumește, dar nimic, este serios! La fel de serios ca atunci când mi-a spus prima dată, pe plajă, Te iubesc!.

Zău că mă așteptam la orice din partea lui, însă nu la asta! Cele două cute ce i-au apărut între sprâncene îmi întăresc teoria și simt cum ceva se rupe în mine, la propriu, în urma acestui gând.

Apuc să deschid gura pentru a-i da un răspuns, dar aud soneria telefonului și renunț să îi ofer o explicație. Până la urmă, tind să cred că eu am nevoie de o explicație, nu el! Mă rotesc pe călcâie și, mai hotărâtă ca niciodată, îi întorc spatele și plec spre locul din care se aude sunând, sub privirile curioase ale prietenilor noștri.

Trec pe lângă Flavio, ce încă își ține puiul în brațe, pe lângă prietenele mele, ce încă mă privesc fără să înțeleagă ce se întâmplă și iau aparatul ce a început să sune în cel mai inoportun moment posibil.

- Da! răspund hotărâtă imediat ce duc telefonul la ureche. Nu mă mai miră că este un apel cu număr necunoscut, tot am parte de ele în ultima perioadă și de fiecare dată, la celălalt capăt, cred că este aceeași persoană, cu toate că nu se sinchisește niciodată să vorbească.

- Se pare că am întrerupt ceva important! afirmă amuzat, dar sigur pe el, bărbatul de la celălalt capăt, parcă simțindu-mi toată tensiunea din corp.

- Nu este asta problema ta! Ce dorești? întreb vizibil nervoasă.

- Pe tine scumpo! răspunde grăbit.