Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

CAPITOLUL 3

         Perspectiva Mayei

         Între gânduri, frământări și lacrimi, nici măcar nu știu cum și când am adormit noaptea trecută, însă durerii de cap și celei din piept i s-a mai alăturat și o durere cruntă de spate, datorată poziției incomode în care m-a găsit dormind, astăzi de dimineață, femeia ce, de-a lungul vieții, mi-a fost ca o mamă.

         Dacă mi-ar fi spus cineva că ziua la care am visat toată viața, că ziua ce se așterne la picioarele mele, în momentul de față, voi ajunge să o urăsc atât de tare, i-aș fi spus să tacă, căci este cel mai mare mincinos din lume, dar uite-mă aici, acum, față în față cu propriul infern, la un pas de a-l înfrunta!

     Nu simt nici un gram de fericire. Ba din contră! Rochia albă, ce îmi îmbracă trupul, este în totală antiteză cu rochia neagră ce îmi acoperă sufletul, pierdut în pădurea blestemată a agoniei.

         Cu toate că pe interior mă simt ca și cum aș fi pe punctul de a participa la propria-mi înmormântare, la exterior semăn cu o păpușă Barbie, gata să fie expusă în vitrină pentru a fi admirată de trecători.

     Cât de înșelătoare poate fi viața și cum se poate juca cu noi...

         Nu aș fi crezut niciodată că rochia albă, ce avea să fie principala martoră la fericirea mea, în ziua în care aveam să îmi leg destinul de al celui pe care îl iubesc, se va transforma în tovarășa de suferință, în complicele de care am nevoie pentru a-mi răzbuna orgoliul și sufletul călcat în picioare.

     Căci doar cu asta am rămas... Și cu toate că se zice că este arma prostului, este singura pe care o mai am. Poate că nu o să îl fac să sufere, dar, cu siguranță, o să am grijă ca toți cunoscuții noștri să se ferească de el.

        Încercând să alung lacrimile, ce sunt pe punctul de a-și face loc printre genele mele, mă răsucesc spre oglinda imensă care acoperă unul din pereții dressing-ului, privindu-mă cu o oarecare teamă, dar și recunoștință față de oamenii ce au făcut o treabă excelentă în a-mi ascunde cearcănele și ochii exagerat de roșii, cu care m-am ales în urma sesiunii de plăns de aseară.

         Sunt frumoasă! Zău că mă văd frumoasă. Arăt exact așa cum am crezut că o voi face într-o astfel de zi: bucle lejere de culoare spicelor de grâu îmi acoperă umerii și spatele pe deasupra vualului alb, frumos brodat, ce a fost prins cu grijă de coronița de flori roz care domnește mândră în părul meu. Machiajul discret, în culorile pale ale nisipului, îmi scoate în evidență culoarea ochiilor la fel de tulbure ca a mării în timpul unei furtuni, completându-se perfect cu rochița de culoarea laptelui, tip sirenă, împodobită cu mii de pietre ce o fac să strălucească în lumina puternică a soarelui.
 
     Totul e perfect!

     Singurul lucru rămas perfect în tot teatrul acesta de doi lei, pe care am ales să îl pun în scenă.

          — Ești gata, scumpo? mă scoate din analizat, vocea groasă a singurului bărbat ce am siguranța că nu mă va dezamăgi niciodată, făcându-mă să mă întorc brusc spre el. Ești superbă, Maya! continuă un moment mai târziu, după ce iși plimbă privirea pe trupul meu.

         — Mulțumesc! răspund cu vocea aproape stinsă, în momentul în care îmi sprijin brațul drept, în al său.

         Tata nu mai adaugă nimic, așa cum nu a făcut-o niciodată în fața unei decizii pe care am luat-o, încă din ziua în care am devenit majoră. Nu a pus nici o întrebare legată de decizia mea de a mă răzbuna în felul acesta, nu a obiectat cu nimic atunci când mama l-a rugat să îmi facă jocul până la capăt și nici nu m-a criticat pentru ceea ce am ales să fac, iar pentru aceste lucruri nu pot decât să îi fiu recunoscătoare.