Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

CAPITOLUL 5

         Pentru o clipă, atunci când amintește de mâncare, o sclipire jucăușă îi apare în ochi, însă dispare mult prea repede pentru a fii sigură că nu mi s-a părut, așa că înghit ușor în sec și tac, încercând să mă obișnuiesc cu modul familiar în care mi s-a adresat.

         Dar apoi, în minte îmi vin zecile de imagini apărute cu el în ziare, făcându-mă să îmi dau seama că pentru bărbații ca el, noi suntem doar o altă pradă, o altă bucată de carne caldă, ce îi va ține companie pentru o noapte, ajutându-l să își satisfacă poftele carnale.
       

   Atât de arogant! îmi spun în minte, în timp ce îmi dau ochii peste cap. Nu știu însă de ce mă mai mir. Poate că la ceea ce am văzut în irișii săi, nu mă așteptam, dar la aroganța aceasta, da! În general, bărbații ca el, pe cât sunt de afemeiați, pe atât sunt de... aroganți.

             Așa că tac și luăm cina în liniște, fără ca vreunul dintre noi să rostească măcar un sunet. Și poate că în alte circumstanțe m-ar fi deranjat lipsa aceasta de comunicare, însă acum, mi se pare reconfortantă, dându-mi astfel posibilitatea de a mă obișnui cu efectul pe care îl are asupra mea, trupul său impozant. Am crescut între băieți, am fost înconjurată de bărbați tot timpul, însă nici măcar unul dintre ei, nu m-a făcut să mă simt atât de atrasă de corpul său, cum o face cel din fața mea.

              Parcă Dumnezeu l-a construit de Adonisul acesta, încercând să demonstreze omenirii că polii opuși pot trăi liniștiți, în același loc.

            — Tort cu ciocolată și banane, la desert? întreabă curios, bărbatul din fața mea, ațintindu-și, pentru prima dată, de când platourile ne-au fost aduse, privirea într-a mea, întrerupând, în felul acesta, avalanșa de gânduri, ce se luptă să îmi domine mintea.

            — Preferatul meu! îi răspund sinceră, în timp ce un zâmbet cald mi se desenează pe chip și, nu știu cum și nici de ce, mă relaxez.

       Poate că nu este chiar atât de rău! îmi spun, gândindu-mă că nu aș putea împărți niciodată aceleași gusturi cu un bărbat fără principii.

            La un simplu semn făcut cu mâna dreaptă, un chelner îmbrăcat în pantaloni negri și cămașă albă apare în dreapta mea, punând pe mijlocul mesei, un platou rutund, acoperit cu cloș, prin care se poate vedea clar bucățica de Rai, ce îmi va răsfăța stomacul.

           În clipa în care bărbatul, ce pare ușor trecut de prima tinerețe, îmi servește o bucățică de prăjitură, uit de bunele maniere și savurez în tihnă fiecare fărâmă, ce intră în contact cu papilele mele gustative. Un curcubeu de arome ia naștere în gura mea și, fără să vreau, suspin ușor, uitând, pentru un moment, de locul în care mă aflu.

            Însă modul insistent în care Alexander mă privește, îmi atrage atenția, făcându-mă să îmi dau seama că senzația de disconfort, ce nu mă părăsește în nici un moment de când ne-a fost adus desertul, este datorată felului în care acesta își plimbă, curios, privirea pe trupul meu.

            Am impresia că se uită la mine de parcă nu ar mai fi văzut niciodată o femeie care se bucură mâncând o prăjitură ce, într-adevăr, îi place, dar nu îi dau atenție prea mare, ci continui să îmi răsfăț stomacul cu bunătatea din farfuria mea.

             — Acum că tot avem amândoi stomacul plin, haide sus, la mine în birou, acolo putem discuta despre afaceri, rostește pe un ton atât de blând, încât am impresia că visez, imediat ce observă că las deoparte lingurița.

             Nu îi răspund, nu o fac pentru că nu știu cum să reacționez în urma schimbării sale de atitudine, însă după ce mai arunc o privire spre marea învolburată, încercând să mă încarc cu energia pozitivă, ce aceasta o emană, mă ridic, luându-mi geanta și actele de pe scaunul alăturat, iar apoi pornesc spre lift, cu Alexander pe urmele mele. Traversăm restaurantul în liniște, o liniște care nu mă deranjează în momentul de față, așa cum nu m-a deranjat nici cea din timpul cinei, pentru că îmi dă posibilitatea de a-mi pune ideile în ordine.