Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Capitolul Final

Îl simt prinzându-şi buza de jos între dinți și mă înfurii, doar eu am dreptul să o pedepsesc în felul acesta, așa că, fără să mă gândesc de două ori, pun mâna în locul în care se află dinții, încercând să îi îndepărtez. Alex insistă, nu cedează din prima, așa cum nu o face nici atunci când avem de luat decizii la firmă, sau când personajele principale sunt prichindeii noștri, dar, atunci când mă aștept cel mai puțin, îmi prinde degetul între buzele sale, începând să se joace cu el ușor.

Pur și simplu mă cutremur în urma acestui gest, un fior plăcut îmi invadează tot trupul, trimițând semnale electrice în locul în care trupurile noastre devin unul, iubindu-se în grabă, de parcă ar încerca să câștige timp, pentru al recupera pe cel pierdut.

Suspin!

Împinsă de imaginile cu noi doi, iubindu-ne printre așternuturile negre de satin, cu trupul dezmierdat de al său, cunoscându-l, adulmecându-l, hrănindu-ne cu toate lucrurile la care doar am visat în ultimul timp.

Și mi-ar plăcea să fim acasă la noi, în casa în care am scris primele rânduri din povestea noastră, în cea din care am fugit ca o laşă, în cea în care el nu a mai putut intra, căci toate miroseau a iubire, a mine, iar el, o pierduse, mă pierduse.

– Stai cuminte, iubito, cel puțin până când rămânem singuri, îmi spune cu vocea caldă, îmbibată în aceleași trăiri ca și ale mele, de parcă amândoi ne-am gândi la aceeași poveste desfrânată, în care trupurile noastre cad, ori de câte ori au ocazia. Imediat ce rămânem singuri, promit că te las să îmi faci ce vrei tu, iar eu am să îți fac tot ceea ce îți dorești și încă puțin, dar până atunci, stai cuminte, îngeraș, căci s-ar putea să nu te poți mișca din fața mea.

Suspin din nou!

De data aceasta semnificația cuvintelor sale face ca fiecare bucățică de piele ce se unește cu a sa, să se înfioare, cutremurându-mă în fața slăbiciunii ce am dezvoltat-o de când ne-am împăcat.

Însă nu am timp să mă gândesc la efectul cuvintelor sale, căci, în momentul următor, căile respiratorii îmi sunt invadate de aerul sărat, specific mării, iar urechile îmi sunt răsfățate de muzica lentă, cântată de valurile ce se sparg ușor de țărm, iubindu-l în drumul lor.

Și am impresia că fac dragoste cu aceeași pasiune cu care ne iubim noi, și mă văd pe mine preschimbată în apă, în lichidul ce menține viața a tot ceea ce este viu pe lume, și-l văd pe el transformat în nisip, în perle mici rupte în timp, cu răbdare și iubire, din munții înalți ai omenirii. Ne atingem și îmbrățișăm plini de dorință, cu sufletele legate cu lanțuri groase, ce nu vor putea fi distruse decât atunci când dragostea se va termina.

Însă o dragoste ca a noastră nu are final, nu se termină niciodată pentru că a fost construită în timp, a început din nimic și s-a transformat în tot, într-un tot atât de mare, încât am avea nevoie de cel puțin zece vieți pentru a-l consuma și tot ar mai rămâne. Și asta doar pentru că, involuntar, o hrănim cu fiecare clipă ce trece.

– Știi unde suntem? mă întreabă, lăsând curiozitate să îi domine tonul vocal, în timp ce mă lasă jos din brațele sale.

Tocurile mi se îngroapă în nisip, lăsându-l să-mi dezmierde tălpile printre curelușele subțiri ale sandalelor, confirmându-mi ceea ce celelalte două simțuri au înțeles într-o clipă.

– Suntem pe plajă! îi răspund ferm, ridicându-mi mâinile spre bucata de pânză ce îmi acoperă ochii.

– Încă nu, iubito! îmi șoptește cu buzele lipite de ureche, imediat după ce mă lipește cu spatele de pieptul său. Te descurci cu sandalele sau te ajut să scapi de ele? continuă, presărând sărutări, ce reușesc să mă destabilizeze și să mă facă să îmi doresc mai mult, pe umăr și bucățica de spate rămasă goală.