Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Volumul 2 Capitolul 12

         – Nu, îi răspund indiferent, încercând să închei cât mai curând discuția aceasta, în timp ce îmi sprijin fruntea în palme.

         – Ba da! se aude vocea singurei persoane ce nu mă așteptam să o văd aici, făcându-mă să-mi ridic capul, căutând-o cu privirea, pentru a mă asigura că, într-adevăr, este ea. Pot? continuă, făcând semn spre puiul de om, ce mișcă energic din mânuțe și piciorușe, de parcă ar știi că la pieptul ei, va găsii alinarea de care are nevoie.

        Asistenta, zâmbind, îl scoate pe micuțul din incubator, făcându-i semn Mayei să se așeze pe balansoarul din capătul celălalt al camerei.

        – Ar fi foarte bine dacă v-ați desface cămașa și l-ați așeza direct pe pielea dumneavoastră, în felul acesta îl ajutați să își mențină stabilă temperatura corpului, îi șoptește, în timp ce îi pune bebelușul în brațe și îi întinde o bucată de pânză pentru a se acoperi, în așa fel încât eu să nu îi pot vedea sânul.

       – Nu, mulțumesc, îi răspunde ea, cu o siguranță în glas, ce îmi răscolește toate sentimentele, umplându-mi ochii de lacrimi. Dumnezeu mi-e martor, am visat de atât de multe ori momentul acesta, în care ea, o hrănește pe Ana-Leticia, încât acum, când în locul fiicei noastre, este fiul femeii, care a încercat de atât de multe ori să îi distrugă viața, aproape că nu îmi vine să cred, dar este adevărat. Siguranța aproape că îi era palpabilă în glas, în momentul în care a rostit cele două litere ce au ajutat la împlinirea unuia dintre cele mai mari vise ale mele.

       E curios modul în care puștiulică își mulează buzele pe mamelonul ei și începe să își tragă substanța benefică vieții, de parcă ar fi făcut asta dintotdeauna. Pentru o clipă mă gândesc dacă o doare, dar pe chipul ei se pot distinge atât de multe sentimente, atâta iubire și o mulțime de promisiuni pentru viitor, încât am impresia că, nici dacă ar vrea, durerea nu ar găsi un locșor unde să se așeze.

        Poate că până acum eram sceptic, în ceea ce privește modul în care Maya se va purta cu fiul meu, însă din momentul în care ea a acceptat să îmi hrănească fiul, a refuzat bucata aceea de pânză, nefiind deranjată de prezența mea și dezinvoltura cu care se poartă cu micul ştrumf, toate îndoielile mi-au dispărut, lăsând loc liber soarelui ce se tot lupta să apară în viața mea.

        Însă este la fel de adevărat cum este faptul că astăzi este luni, 2 octombrie 2017, zi în care micuța noastră împlinește șase luni.

        – Când ați ajuns? o întreb, făcând conversație, încercând, în felul acesta, să îi arăt asistentei că pot face abstracție de modul în care ea, femeia vieții mele, cea care nu a încetat niciodată să îmi zburde prin minte, îmi hrănește fiul, creând astfel, între ei o legătură ce eu nu o voi putea avea niciodată, cu el.

        – Vă descurcați? se aude vocea asistentei, înainte ca ea să aibă timp să îmi spună ceva, însă nu îi răspunde nici ei, ci îi face un semn scurt, cu capul, dându-i clar de înțeles că știe foarte bine ce are de făcut.

       – Aseară, vine răspunsul ei, imediat ce aceasta dispare în spatele ușii de termopan, însă nu sunt capabil să mai continui discuția, căci nu-mi pot dezlipi irișii de pe tabloul, ce este pictat cu măiestrie în fața mea.

          Are chipul senin, atât de senin, încât am impresia că Raiul îi este desenat printre liniile fine ale tenului său, iar ochii, acele două bucățele rupte din cer, îi strălucesc puternic, de parcă ar avea soarele scăldat în ei.

         – Nu eram sigur dacă alăptezi sau nu, îi șoptesc, așezându-mă jos, pe parchet, în fața lor, pentru a fi sigur că nu îmi scapă nici un detaliu. Nu am crezut niciodată că un lucru atât de banal, atât de benefic pentru un nou născut, poate fi atât de fascinant.