Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Volumul 2, Capitolul 3

Liniștea din jurul meu, îmi țiuie în urechi, mă face să îmi aud gândurile de parcă cineva mi le-ar striga la megafon, într-o încăpere de doi pe doi.

Mi-e teamă de ceea ce simt, mi-e teamă de ceea ce aș putea face dacă aș ieșii din locul ăsta, mi-e teamă că nu voi mai putea trece iar prin asta.

- Credeam că nu mai e nimeni pe aici! mă scoate dintre gânduri vocea lui Eduardo, însă nu îi răspund și nici nu îmi întorc privirea spre el. Nu, nu acum când ochii împăienjeniți, sunt pe punctul de a da frâu liber micilor perle sărate. Pe pariu că dacă Maya te-ar vedea acum, nici nu te-ar recunoaște, continuă, în timp ce înaintează și se așează de cealaltă parte a biroului.

- Nu prea pare că îi pasă, îl contrazic, imediat după ce îmi trec palmele peste față, încercând să alung lacrimile ce stăteau să cadă.

- Se vede că nu o cunoști, Alex. Dacă a plecat și ți-a lăsat biletul ăla, înseamnă că ceva, mai presus de iubirea voastră, a făcut-o să plece. Nu știu ce, tu...

- Care iubire, Eduardo? Ce dracu, omule? Tu o înșelai, dacă chiar o iubeai? Amanda mă înșela, daca chiar mă iubea? Maya pleca așa, dacă într-adevăr simțea toate lucrurile alea pentru mine? Despre ce vorbim? accentuez fiecare cuvânt cu o furie ce nu mă caracterizează în mod normal, însă doar așa îmi mai pot alina rănile.

- Ești sigur că nu te iubește? Nu ți-a demonstrat-o când s-a pus în bătaia armei pentru tine? Când a acceptat ceea ce ești și ce faci, fără să pună prea multe întrebări sau să te judece? Când a avut încredere în tine și a lăsat tot ceea ce a construit, visul ei, în mâinile tale? Ce naiba, Alex! În loc să stai aici și să îți plângi de milă mai ceva ca o fetişcană, ar trebui să încerci dracu să ieși din tot căcatul ăsta ce te înconjoară, să o cauți și să afli de ce a plecat așa, să o aduci înapoi și să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți. Ce dracu, omule, doar nu ai de gând să renunți?

Forța cu care, bărbatul din fața mea, rostește cuvintele reușește să mă facă să îmi îndrept privirea spre el, alungând orice urmă de apă din ochiii mei. Are dreptate! Însă pe cât de ușor a făcut toate lucrurile alea, pe atât de ușor a și plecat.

Te iubesc, Alex! Te voi iubi mereu! Iartă-mă pentru ceea ce am făcut, dar îți jur pe tot ceea ce am mai sfânt, că într-o zi mă vei înțelege!

Pentru prima dată de când am citit scrisoarea, cuvintele cu care aceasta a încheiat-o îmi vin în minte, făcând ca, prin bruma alcoolului, să realizez ceea ce până acum nu am fost capabil să o fac, ceea ce toată lumea a încercat să îmi spună, ceea ce Eduardo tocmai mi-a spus: nu a plecat pentru că nu mă iubește, ci pentru că ceva mai puternic decât ea, decât noi, decât iubirea noastră, a făcut-o să se îndepărteze.

Dar ce este acel ceva?

- Eduardo, unde crezi că a plecat? cuvintele îmi scapă înainte de a mă gândi de două ori, mult mai încurcat decât aș fi vrut să par.

- România? îmi răspunde cu o altă întrebare, privindu-mă curios.

- Dacă ar fi plecat acolo, aș fi găsit-o deja, Nick mi-ar fi spus, dar nu, nu e acolo, îi infirm teoria, încercând să îmi dau seama unde altundeva ar putea fi.

- La cum o cunosc, te asigur că este ascunsă undeva la vedere, undeva unde nu am căuta-o niciodată, așa că nu lua în considerare nici o ascunzătoare bună, ci mai degrabă un loc în care tu nu te-ai ascunde pentru nimic în lume, șoptește ferm, în timp ce iese pe ușă.

- Undeva la vedere... repet gânditor cuvintele celui ce, practic, a aruncat-o pe Maya în brațele mele, încercând să trec în revistă tot ceea ce am aflat până acum.