Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Capitolul 33

În momentul următor se ridică din spatele biroului și vine lângă mine. Își lipește pieptul de spatele meu, își împletește mâinile la mine pe pântec, iar nasul și-l îngroapă în scobitura gâtului meu. Corpul meu, reacționează singur în urma contactului, luându-mi și ultima speranță de a mai gândi rațional. Vreau să îl sărut, dar mă abțin, în schimb îmi pun palmele peste ale sale și îmi las capul pe spate, sprijinindu-l de umărul său, pentru a-l putea privi și a inspira încă o doza din drogul ce m-a făcut să ajung precum o narcomană.

- Nu se pune încă problema dacă vreau sau nu să mă căsătoresc cu tine, nici măcar nu m-ai întrebat Alex! Întâi cere-mă și abia apoi voi sta să cântăresc argumentele pro și contra, iar după ce îți voi da un răspuns, în cazul în care este afirmativ, abia atunci vom discuta despre copii! îi răspund serioasă, adoptând cea mai diplomată atitudine de care sunt în stare.

Alexander zâmbește. Se amuză teribil de ceea ce spun, iar pe mine mă enervează la culme toată chestia asta! De ce naiba nu poate fi și el serios când sunt eu serioasă? Mă trag din brațele sale, îmi pescuiesc telefonul de pe birou și fără ca măcar să îl privesc, mă îndrept hotărâtă spre ușă. Acum cinci minute tot ce vroiam să fac era să îl sărut, iar în momentul ăsta tot ce vreau este să îl strâng de gât.

- Maya, așteaptă! îl aud șoptind, dar prefer să nu îl bag în seamă și să îmi continui drumul spre terasă.

Îl simt în urma mea, dar încerc să fac abstracție de el. Sunt iremediabil îndrăgostită de el, dar asta nu înseamnă că o să și fac lucrurile după cum vrea majestatea sa. Și apoi, mai e și propunerea lui Eduardo, este dispus să îmi spună tot ceea ce Alex preferă să țină pentru el, însă eu nu știu dacă sunt dispusă să risc și să mă întâlnesc cu el. Trecutul și prezentul! Ce am avut și ceea ce am, ce am crezut că urăsc și ceea ce iubesc, se cunosc și se bat cap în cap, lăsându-mă, doar pe mine, să iau deciziile și să mă lupt cu consecințele aduse de acestea.

Nu știu de ce, dar ceva din înăuntru meu, îmi spune că nu mi-ar face rău Eduardo. Ideea de a mă întâlni cu el este încă prezentă în mintea mea, iar dacă nu ar cântării atât de mult cuvintele Adonisului meu, cred că eram deja plecată spre bar. Am încredere în Alexander, însă nici eu nu știu câtă răbdare voi mai avea înainte de a claca și a da fuga la cel ce este dispus să îmi satisfacă curiozitățile.

Imediat ce pășesc pe terasă sunt întâmpinată de clinchetul zglobiu produs de râsul lui Matei. Copilul acesta emană bucurie, veselie și puritate prin fiecare por. Pur și simplu nu mă pot abține să nu zâmbesc atunci când îl aud. E balsam pentru suflet, bucurie pură, fără să vrea ne învață să ne bucurăm de fiecare clipă în parte, de fiecare gest și lucru, oricât de mici ar fi ele.

-Știi, îmi doresc un copil, o bucățică din mine și din tine, o ființă care să ne țină strâns legați pentru totdeauna. Un el sau o ea care, indiferent ce se întâmplă între noi, atunci când îl privești, să te facă să te gândești la mine. Îmi doresc, la un moment dat, să fiu tată, iar tu vei fi mama copilului meu. Nici o altă femeie nu ar fi la fel de potrivită!

Inevitabil îmi vin în minte cuvintele lui Eduardo. Își dorea copii, nu puține au fost momentele în care vorbea despre asta, iar de fiecare dată un zâmbet tandru i se așeza pe chip, iar ochii îi sclipeau de fericire, dar, cu toate astea, pe campion nu a vrut să îl recunoască, nu a vrut nici măcar să îl vadă.

-Mi-e dor de tine! Te iubesc, Maya! continui șirul gândurilor cu afirmațiile făcute de el cu câteva minute în urmă, în timp ce îmi car picioarele spre locul în care sunt așezate prietenele mele.

De ce naiba cuvintele lui mi-au rămas atât de adânc încleștate în minte? Pentru prima dată în mai bine de trei ani, îmi este dor de trecut! De eu din trecut, de puștoaică zglobie ce parcă zâmbea mai mult, avea mai puține griji și se bucura mai ușor de ceea ce viața îi oferea. Simt trecutul suflându-mi în ceafă, alergând să mă ajungă din urmă, insistând să îmi amintească tot ceea ce credeam că a rămas dat uitării. Dar nu mai doare! Ca și cum cineva ar fi șters cu buretele toată durerea și dezamăgirea, lăsându-mă doar cu sentimentele și cu părțile lui pozitive. Și e mai bine așa! Dacă nu ar fi existat Daniella, dacă nu aș fi aflat că mă înșală cu ea, dacă nu l-aș fi părăsit, nu mi-aș fi găsit refugiul în muncă, nu aș fi preluat afacerea familiei și nu l-aș fi cunoscut pe el!