Împletind Iubirea - Varianta Rescrisă

Capitolul 30

Apăs pe butonul ce deschide ușile liftului, iar când pășesc în el îmi lipesc degetul de cifra doi. Mă mișc mai ceva ca un robot. Frigul ce a pus stăpânire pe sufletul meu, în momentul în care el mi-a întors spatele și a plecat, mi l-a transformat într-un cub de gheață, mult prea greu pentru a-l mai putea căra.

Cu pași mici și tot mai instabili, cu ochii înecați într-un ocean de lacrimi din care parcă nu vor mai ieși niciodată și cu o mână la gură pentru a-mi înăbuși suspinele, pășesc în dormitorul nostru. Al nostru!

Oare există acest noi? Astăzi, pentru prima dată, mă îndoiesc de asta! Ce naiba este acel sediu de îl preferă în locul meu? De ce este mai important ca mine?

Imediat ce îmi sunt plămânii invadați de parfumul său, ce încă domnește la noi în cameră, clachez! Cad în genunchi, în mijlocul camerei, într-un plâns isteric ce mă zguduie toată. Mă doare! Fiecare fluture de mai devreme s-a transformat într-un mănunchi de ace ce mi s-au înfipt adânc în fiecare bucățică din suflet, deschizând răni vechi, ce le credeam vindecate, cicatrizate!

Îmi prind în pumni poalele fustei și mi le duc la gură încercând să îmi înăbuș suspinele ce sunt mai mult ca dispuse să iasă la suprafață. Nu am nevoie să mă audă Domnul Francisco sau altcineva, nu am nevoie de consolarea nimănui, în afară de a lui. Vreau să fie degetele lui cele ce îmi șterg lacrimile mult prea grele și dure pentru pielea mea îmbujorată. Lacrimi ce scot la suprafață amintiri mult prea triste. Oare are pe alta? Oare "sediul" este un cod pentru o ea?"

- Nu! Nu! Nu! șoptesc printre suspine, în timp ce încerc să mă ridic de pe podeaua rece, dar nu reușesc, mă dezechilibrez și cad pe spate. Impactul este puternic, dar nu îndeajuns de puternic încât să doară mai tare decât o face inima.

Organul ce mă ține în viață este deja prea împietrit, prea sătul de lacrimi și durere, pe punctul de a exploda. Cu fiecare lacrimă, mult prea amară ce îmi atinge buzele, inima mi se apropie tot mai mult de marginea unui hău. Nu vreau să cadă, nu și de data asta! Am avut o dată de adunat și lipit bucățele milimetrice și doare al dracu' de tare tot procesul.

Mă simt la fel ca în ziua aia! Atunci am fost tare până am ieșit pe ușa Bisericii și m-am urcat în mașina lui Dereck, apoi am clacat. Atunci a fost prima dată când am plâns din cauza unui bărbat.

Îmi întind picioarele și îmi îndrept privirea spre tavanul mult prea alb, la fel de alb ca rochia ce o purtam în ziua respectivă. Am visat la ziua aia timp de cinci ani, 1826 de zile, zeci de mii de minute și momente în care mi-am imaginat cum va fi momentul în care aveam să spun Da! în fața lui Dumnezeu.

Mă ridic în fund și îmi șterg ochii cu podul palmelor, nu știu cât timp a trecut de când zac întinsă aici, dar nu, nu îmi pot lăsa demonii să prindă viața și să ma distrugă pentru a doua oară.

Când am auzit, în bar, cuvintele Daniellei, tot globul de sticla mi s-a spart! Fuseseră opt luni de lupte crâncene pentru a-mi organiza nunta mult visată, am probat cel puțin cincizeci de rochii de mireasă până am dat de rochia perfecta, reușisem să fac totul exact așa cum îmi doream și eram fericită. Chiar eram! În naivitatea mea credeam că el mă iubește cu adevărat, dar când a apărut ea, totul s-a năruit!

Îmi simt lacrimile încă curgând șiroaie pe obrajii, mă doare și cel mai ascuns colțișor al sufletului meu, parcă toată durerea de atunci, a revenit acum.

Îmi scot tocurile din picioare și arunc cu ele la nimereală prin casă. Nu mă mai interesează că nu e casa mea! Reușesc să mă ridic în picioare și, făcând abstracție de felul în care tremur, dau drumul rochiei la picioarele mele și pornesc spre baie.