Perspectiva Mayei
Și nu știu de cât timp stau așa, lipită de pieptul lui, cu mintea goală și sufletul liniștit, ascultând vocile celor două personaje de desene animate, bucurându-mă de bărbatul care a reușit să îmi trezească la viață senzații pe care le-am crezut mult prea pierdute, pentru a mai putea fi recuperate, însă tresar când realizez cât de multe lucruri implică jocul pe care suntem pe punctul de a-l începe.
— Alex! îi rostesc numele ușor, dezlipindu-mă de el, pregătită să îi înșir temerile mele legate de toată nebunia asta.
— Promit să fiu un bun coleg de casă! mă întrerupe el, în timp ce își lipește degetul arătător pe buzele mele pentru a fi sigur că nu voi continua, cu orice aș fi vrut să îi spun.
Iar eu, ascultătoare, amuțesc! Însă asta nu înseamnă că și mintea-mi este redusă la tăcere.
La naiba!
Nu știu ce îmi face bărbatul acesta, dar, în clipa de față, nu sunt conștientă decât de modul în care atitudinea lui mă face să trec de la o stare la alta fără să îmi dau seama.
Într-o clipă mă calmează, ajutându-mă să mă relaxez, urmând ca mai apoi să devin neliniștită.
Drace!
Sunt emoționată în preajma lui, de parcă aș fi o puștoaică de cincisprezece ani la prima întâlnire, mă face să zâmbesc când mă aștept cel mai puțin, iar cel mai ciudat lucru este că pot să fiu eu însămi în preajma lui.
Nu am nevoie de măști sau zâmbete false, nici măcar de cuvinte alese cu grijă pentru a nu fi interpretate greșit, singurele lucruri cu care jonglez sunt adevăruri și dorințe de care nu am fost niciodată mai mândră decât acum.
Ca în momentul acesta!
Degetul său, sprijinit de buzele mele, mă duce cu gândul atât la povești cu prinți și prințese care au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, cât și la vise nu tocmai ortodoxe.
Cu noi doi, dezlănțuiți în poziți indecente, între așternuturile șifonate ale unui pat cu baldachin.
Oh!
Nu! Nu! Nu!
La naiba!
Ce Dumnezeu se întâmplă cu mine?
Fără să fiu conștientă de ceea ce fac, îmi trec limba pe deasupra buzelor, întâlnindu-i privirea abia atunci când aceasta face contact cu buricul degetului său.
Tresare și ochii îi sclipesc atât de tare, încât am impresia că, pur și simplu, soarele s-a înecat în negura irișilor săi, iar gestul meu, a lăsat întunericul să se piardă, dându-i posibilitatea de a domni din nou.
Iar eu zâmbesc ca o toantă, fermecată de atmosfera bizar de plăcută ce s-a creat în jurul nostru.
Cred că ar fi fost normal să fiu speriată, să încerc să caut soluții în ceea ce îl privește pe Eduardo, eventual să fi anunțat poliția în legătură cu amenințările sale.
Dar toate gândurile acestea mi se par anormale, acum!
— OK! Dar trebuie să stabilim niște reguli! îndrug cu greu, încercând să îmi alung toate gândurile.
— Reguli? întreabă, vizibil curios, în timp ce eu nu mă pot abține să nu îi analizez cele două cute care i s-au format între sprâncene.
Dumnezeule! Parcă este și mai frumos, acum!
— Da, Alex! Reguli în ceea ce privește conviețuirea noastră în aceeași casă, îi răspund prompt, încercând să nu las să se vadă nimic din ceea ce gândesc.
— Ai dreptate! În plus trebuie să stabilim ce vom spune presei, toți trebuie să creadă că e pe bune toată chestia asta! Nu o să fie ușor, Maya, să îi mințim pe toți și să ne și creadă, dar îți promit scumpo, că am să fac în așa fel încât ție să îți fie mai ușor! Eu sunt obișnuit cu ceea ce scrie și speculează presa, afirmă pe un ton atât de blând încât am impresia că nu este același bărbat care zilele trecute se credea mai presus decât restul lumii.
Nu sunt toantă, știu că și-a dat seama că sunt oarecum speriată, dar mâna lui, ce continuă să îmi mângâie coapsa, mă liniștește. Iar barba, îi stă sprijinită în părul meu, într-un mod care mi se pare mult prea normal și familiar pentru gustul meu, în momentul acesta, deoarece oricine ne-ar vedea acum ar putea să jure că suntem perechea perfectă.
Ceea ce nu e posibil. Eu și el, chiar dacă, aparent, aparținem aceleiași lumi, în fond suntem mult prea diferiți pentru a putea fi ceva mai mult decât parteneri de afaceri sau prieteni.
— Mă duc să îmi fac bagajul, simt nevoia să îl înștiințez, înainte de a mă ridica din brațele sale. Până termin eu de făcut asta, cred că ar trebui să faci în așa fel încât presa să afle că mă mut la tine de astăzi! continui, înainte de a-mi ridica capul de pe pieptul său și ai da un sărut scurt pe buze.
Și fug!
Bineînțeles că o fac înainte de a-i da timp să reacționeze sau să observe modul în care obrajii mi-au luat foc, pentru că mă ridic ca arsă din brațele lui și o sbughesc spre scări.
Nu de alta, dar jur că nu am nici o explicație pentru ceea ce tocmai am făcut! Pur și simplu asta am simțit, însă lui nu îi pot spune. Uneori lucrurile nu sunt atât de simple cum am vrea.
Din păcate!
— Cris! Lasă ceaiul și vino sus, la mine în dormitor! strig la prietena mea, în momentul în care ajung în dreptul scărilor.
Nu e mare lucru ceea ce am de luat, dar încă sunt mult prea amețită și știu că voi uita chestii esențiale.
***
Ajutată de ea îmi termin numai decât bagajul, câștigând, în felul acesta, timp pentru a face și unul dintre cele mai scurte dușuri pe care le-am făcut vreodată.
Înfășurată într-un prosop alb, pășesc cu încredere în dressing și, presată de timp, aleg primele lucruri care îmi cad în mână. Peste un set de lenjerie intimă neagră, îmbrac prima pereche de blugi pe care o nimeresc și o bluzițe din dantelă, de aceeași culoare cu sutienul, prind din zbor geaca de piele și UGG-urile mele negre și, după ce arunc o privire prin cameră, pentru a fi sigură că nu am uitat nimic important, coborâm.
Ceea ce urmează să se întâmple va fi al naibii de ciudat, dar parcă am stat prea mult timp cuminte, pentru a nu începe, într-un final, să fac și câte o chestie, mai mult sau mai puțin, ieșită din comun.
Bine, de data aceasta este ceva mai mult! Sper doar ca lucrurile să nu scape de sub control.
Imediat după ce cobor ultima treaptă, atenția îmi este atrasă de modul în care Adonisul meu se plimbă din stânga în dreapta, vociferând și gesticulând, de parcă cel sau cea cu care vorbește la telefon, l-ar putea vedea.
Însă și așa, agitat și ușor nervos, are ceva în aliura lui care îmi atrage privirea precum un magnet.
Îl aud vorbind despre anunțuri bombă și imagini pentru care, anumite ziare, ar plăti bani mulți, realizând că stabilește ultimele detali în legătură cu ceea ce urmează să facem.
Știu că minciuna are picioare scurte, însă sper să fie destul de lungi încât să nu o pățim din prima zi.
— Mergem? mă întreabă o clipă mai târziu, imediat după ce a închis apelul, făcându-mă să roșesc.
Sper doar că nu m-a surprins holbându-mă la el!
— Da, mergem! îi răspund, înainte de a mă răsuci spre prietenele mele, care ne privesc, zâmbind, din dreptul bucătăriei. Cris, te rog, te ocupi tu de tot aici? Aveți toate chei, puteți să veniți și să plecați oricând vreți. Ana va veni luni, am să o sun eu azi să îi spun noile schimbări.
—Ai grijă de tine, Maya! îmi șoptește Catalina, zâmbindu-mi cald. Te iubim, scumpo! Știi că poți să ne suni la orice oră pentru orice ai avea nevoie? continuă, vizibil îngrijorată.
Le îmbrățișez scurt, iar apoi, după ce mai arunc o ultimă privire în casă, plec.
Nu mă simt mândră de ceea ce fac, dar nu am de ales deocamdată. Pe de-o parte știu că Eduardo îmi poate face rău, pe de alta nu înțeleg cum naiba pot să am atât de multă încredere în Alexander.
Of! De când am o viață atât de complicată?
Hilar e că astăzi, în clipa asta, înțeleg tot mai puțin de ce, când eram micuță, îmi doream atât de mult să fiu mare. Acum aș da totul pentru a fi din nou doar prințesa lui tata!
Super pierdută în gânduri, realizez unde sunt, abia când Alex mă invită să urc în mașină.
Dar încă nu sunt pregătită să o fac, așa că, înainte de a pătrunde în luxosul Ferrari negru, ce cu siguranță face bună pereche cu jucărioara mea roșie, mai privesc o dată spre casă, în timp ce inspir o gură mare de aer.
Doamne-ajută!
Și apoi plecăm spre casa lui, sau mai bine spus a noastră, începând de astăzi.
Jumătate de ora mai târziu oprim în dreptul unei vile superbe, tipic spaniole, cu două etaje și o curte imensă, împrejmuită de un gard viu, ce nu cred că este mai înalt de un metru. Însă ceea ce îmi place cel mai mult, este faptul că se află amplasată aproape de malul Mării Mediteraneene.
Așa cum mi-a promis, în fața porților din fier forjat, ce nu prea lasă nici un pic de intimitate, în ceea ce privește fața casei, așteaptă câțiva ziariști.
Nu știu de ce, dar acest lucru mă face să am și mai multă încredere în el. Poate că, până la urmă, are dreptate și nu ar trebui să mă mai îndoiesc de ceea ce îmi promite.
Un bărbat la aproximativ cincizeci de ani ne deschide poarta și Alex parchează pe aleea din fața casei. Nu mai am timp să admir împrejurimile, căci o clipă mai târziu, portiera îmi este deschisă de același bărbat trecut ușor de vârsta a doua, dându-mi clar de înțeles că trebuie să cobor.
Respir profund și părăsesc intimitatea autoturismului fără să ezit, în timp ce îl aud pe Alex cum îi cere să îmi scoată bagajul din mașină și să îl ducă în casă.
În casa care acum mi se pare mult prea străină, dar care va trebui să devină acasă pentru următoarele câteva luni.
Pentru că da, toate au început și un sfârșit, iar povestea noastră începe astăzi și se va termina atunci când apele vor fi destul de limpezi încât să putem da pagina și merge mai departe.
Deodată, atenția îmi este captată de poarta lăsată intenționat deschisă, unde câțiva ziariștii se chinuie să prindă cât mai multe cadre cu noi doi.
Cadre care să demonstreze că suntem un cuplu.
Cadre care, știu sigur, mâine vor umple revistele de scandal.
Dumnezeule! Zici că am scăpat în țarcul lupilor flămânzi!
Spre deliciul tuturor, Alexander își pune mâna dreaptă pe talia mea împingându-mă ușor spre poartă.
Sunt conștientă de faptul că o declarație e ceea ce toți așteaptă, știu că el va vorbi iar eu voi zâmbi și aproba ceea ce spune, știu că totul este o cacealma, dar asta nu îmi împiedică trupul să tremure din toți rărunchii.
La naiba! Nu îmi doresc să îi am, din nou, tot timpul prin preajmă, a trecut prea mult timp de când s-a întâmplat ultima dată asta, și nu mai știu cum să mă comport sau să reacționez cu ei pe lângă mine.
— Ești pregătită? îmi șoptește ușor, la ureche, înainte de a mă surprinde, plasându-mi un sărut scurt pe buze.
Un sărut la care nu mă așteptam atât de curând!
Un sărut care mi-a furat până și ultima fărâmă de luciditate.
— Nu știu ce ai de gând să faci, dar da, sunt pregătită! îi răspund pierdută, cand ne mai despart câțiva pași de ziariștii curioși.
Drace! ultimul lucru de care am nevoie este să mă fâstâcesc în fața lor, așa că respir adânc și îmi desenez pe chip cel mai frumos zâmbet de care sunt capabilă.
Pentru un moment am intenția să îmi duc mâna la buze, căci încă nu îmi vine să cred că mi le-a sărutat, dar nu e momentul potrivit, voi lăsa gândul acesta să mă bântuie mai târziu!