Perspectiva Mayei
O văd în oglindă mișcându-și în continuare, buzele frumos pictate, însă nu pot să o mai ascult. Și asta pentru că mintea mi-a rămas blocată pe vorbele sale, încă din momentul în care aceasta a pronunțat cuvântul copil.
Îi va dărui un copil!
Bucățică din el și bucățică din ea!
Îi va îndeplini visul de a fi tată, vis pe care, ca o toantă, am crezut că vrea să și-l îndeplinească alături de mine. L-am ascultat, de-a lungul timpului, fascinată, cum povestea despre familia perfectă care aveam să fim atunci când cel puțin doi pitici s-ar fi auzit râzând, în timp ce se jucau în grădina din spate, iar acum, în clipa în care mai aveam doar un pas și am fi ajuns să fim o familie atât în fața lumii cât și a lui Dumnezeu, totul s-a dus pe apa sâmbetei.
Deodată nu mai am nimic, am rămas goală și cu sufletul frânt în mii de bucățele, ce nu cred că vor mai putea fi lipite vreodată.
Nu când doare atât de tare!
Însă eu nu mă pot lupta cu viitorul lui!
Oricât de puternică aș vrea să fiu, nu pot lupta cu un copil care, nici măcar, nu s-a născut încă, care nu are nici o vină, deoarece nu el a ales să vină pe lume ca și momeală pentru un bărbat ce duce o viață dublă!
Cât de josnic a putut cădea!
Dumnezeule!
Cum putea să mă mintă atât de tare? Cum am putut să fiu atât de fraieră încât să îl cred? Cum m-am lăsat păcălită de povești cu prinți și prințese tocmai eu, care am urât basmele încă din copilărie?
De astăzi nu vreau să mai lupt, am obosit să înot singură contra cursului vieții, sperând că, într-un final voi fi fericită. Pentru mine, de acum, fericirea a devenit cea mai îndepărtată stea de pe cer, cea pe care nu o poți atinge oricât de tare te-ai lua la trânte cu destinul. De astăzi, visele cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți", sunt transformate în povești de spus copiilor prietenelor mele, căci în realitate, nu există.
Simt cu lacrimile îmi ard irișii, însă nu mai am putere să lupt nici cu mine însăși, am luptat prea mult pentru relația aceasta, atât de mult încât acum nu o mai pot face, nu mai am putere și nici nu cred că mai vreau să am. Nu cred că vreau să fiu eu cea care îi fură posibilitatea, unui copil, de a crește în sânul unei famili.
Nu vreau să fiu ea cea care spulberă visul unui pui de om, la început de drum!
- O va părăsi și vom pleca împreună în Statele Unite! sunt ultimele cuvinte ce reușesc să spargă bariera pe care am coborât-o în jurul meu, înainte ca, Catalina, să mă scoată cu forța din încăperea în care visul meu perfect despre căsătorie și familie, s-a destrămat.
Imediat ce pășim afară din baie, dau frâu liber șuvoiului de lacrimi să își croiască drum pe chipul meu și am impresia că, odată cu acestea, pierd orice control mai aveam asupra trupului meu. Tremur toată și doar felul în care picioarele mi se împletesc pe tocurile mult prea înalte, e de ajuns pentru a știi că sunt la un pas să clachez.
Pentru o clipă totul dispare din jurul meu, iar cuvintele Daniellei îmi răsună, la nesfârșit, în urechi, precum o bandă stricată, aruncând în inima-mi fragedă, mii de ace încinse, care nu au decât rostul de a o conduce spre pieire.
- Nu plânge! Nu acum! mă îndeamnă prietena mea, în timp ce mă împinge de la spate spre separeul nostru. Întâi le vom arăta ălora ce înseamnă să își bată joc de tine în felul acesta, iar apoi poți să plângi continuă, în momentul în care mă lasă să mă așez pe canapeaua de piele neagră din separeul nostru.
Însă nu mă simt în stare să îi mai răspund în nici un fel căci, cu toate că știu că are dreptate, pur și simplu nu mă pot opri din plâns și tremurat. Durerea mi-a acaparat tot organismul, iar sufletul mi-e rece.
Pustiu și rece!
Nici măcar nu mă chinui să îmi șterg lacrimile, nici măcar nu am puterea să ascund ceea ce simt, nici măcar nu mă pot gândi la cum va reacționa Maria când va afla! Printre toate întrebările ce îmi bântuie în momentul acesta mintea încețoșată, una singură doare cel mai tare, la una singură nu găsesc nici măcar un răspuns: De ce eu?
Pentru o clipă realizez că mi-ar fi plăcut să fiu atât de beată încât nimic din toate astea să nu mă poată afecta, încât să nu realizez gravitatea situației, dar nu sunt! Sunt perfect conștientă de fiecare celulă din mine care se zvârcolește într-o agonie continuă.
- La naiba! La naiba cu tine, băiatule! sunt scoasă, într-un târziu, din gânduri, de vocea Mariei, realizând abia acum că ele s-au întors deja de ceva timp, din moment ce Catalina a avut timp să le spună ce s-a întâmplat.
- Eu plec! afirm cu vocea aproape stinsă de durere, în timp ce mă ridic ușor de pe canapea, fără ca măcar să le privesc pe vreuna dintre ele. Nu vreau milă, iar în momentul acesta știu sigur că doaS2mi pot da seama cu ușurință de tremurul ce răzbate prin vocea sa, punând accent pe cuvântul "noi".
Și nimeni nu comentează!
Fetele își culeg poșetele și, în șir indian, la fel cum am intrat, pășim printre tinerii care își mișcă frenetic trupurile, indiferenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor, pe ritmul alert al melodiei mixată cu pricepere de DJ.
Am nevoie de toată stăpânirea de sine, de pe lume, pentru a nu intra în separeul unde, cel ce week-end-ul viitor avea să îmi devină soț, își face de cap cu amanta sa. În schimb arunc o privire spre Maria și, cu toate că relația ei cu Mateo nu este la fel de veche ca a mea cu Eduardo și nu au ajuns la fel de departe, văd în ochii ei aceeași durere ce, știu sigur, sălăsluiește și în ai mei.
Nu e corect!
Zău că nu e!
Nici una din noi nu a săvârșit păcate atât de grave încât să merite ceea ce i se întâmplă. Singurul rău pe care l-am făcut a fost să îi iubim pe cei doi, mai mult ca pe noi înșine, însă se pare că pentru ei nu a fost de ajuns.
Cel mai tare doare faptul că știau că vom veni aici, cel puțin Mateo știa. Încă de când am decis să facem nenorocita aceasta de petrecere a burlăcițelor, Mateo a știut că o vom face la el în bar. Toată lumea știe că este singurul pe care îl frecventăm atunci când ieșim între fete și singurul în care ne simțim în siguranță atunci când partenerii noștrii nu sunt lângă noi, așa că nu înțeleg cum naiba au putut să își aducă amantele exact aici.
Nici nu știu cum am ajuns afară, realizez unde suntem abia când Maria strigă disperată la unul dintre bodyguarzi că „La dracu! Am plecat la dracu!" și zâmbesc ușor, căci știu că acesta îl va anunța pe șeful lui și voia bună din separeu va fi spulberată.
În clipa în care mă pregăteam să le spun că avem nevoie de un taxi, limuzina cu care am venit îmi atrage atenția, așteptându-ne în același loc în care am lăsat-o. Pentru o clipă ezit să mă mai urc în ea, însă în clipa în care privesc în urma mea și observ că nu mai este la ușă decât un bodyguard, intuind că celălalt s-a dus să anunțe plecarea noastră, pășesc alături de fete în interiorul mașinii, în care, cu câteva ore mai devreme, ciocneam fericite un pahar de șampanie.
Nici o urmă de veselie nu mai poate fi citită pe chipurile noastre!
Obrajii bine pudrați, atât ai mei cât și ai Mariei sunt acum străbătuți de lacrimile ce nu par că se vor opri din curs curând, iar celorlalte trei fete le-a dispărut zâmbetul frumos de pe buze.
Te iubesc, te iubesc mai mult decât poate fi descris în cuvinte, mai mult decât îți pot demonstra cu fapte! De aș putea, mi-aș smulge inima din piept și ți-aș da-o un moment, doar așa ai putea înțelege cât ești de importantă pentru mine! îmi răsună în minte cuvintele lui Eduardo de zilele trecute, întețind șuvoiul de lacrimi ce mi se scurg fără oprire pe obraji.
Pe cât de fericită am fost în momentul în care l-am auzit, pe atât de tare doare în momentul acesta. M-a mințit! M-a mințit cu fiecare sunet scos pe gura aceea blestemată, printre buzele dulci și cărnoase pe care nu mă puteam abține să nu le sărut. M-a lăsat să îmi fac speranțe, planuri de viitor cu noi doi, mi-a creat o bulă perfectă și și-a jucat rolul mai bine decât orice alt actor!
Cât de naivă am putut fi...
Însă, acum, totul s-a năruit, iar eu nu mai sunt în stare să procesez nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu. Mă mișc mecanic, privesc fără să văd și ascult fără să aud. Nimic din tot ce mă înconjuară nu este capabil să îmi distragă atenția. Nu știu cum am intrat în casă, nu știu când am coborât din mașină, realizez unde sunt abia atunci când sunt fixată cu privirea de prietenele mele și nările îmi sunt evadate de mirtosul de crini, specific locuinței mele. Cele ce ar fi trebuit să îmi fie domnișoare de onoare în ziua în care aveam să devin a lui, mă privesc ca și cum ar aștepta ceva, însă, eu, nu știu ce vor. Îmi mut privirea întra Catalinei și o privesc insistent, în timp ce ridic ușor din sprânceana dreapta. Știu sigur că dacă aș deschide gura să spun un cuvânt, oricât de scurt ar fi el, aș claca. M-aș pierde în brațele dureri și nu aș mai fi capabilă să revin pe linia de plutire.
- Ziceam că vom dormi aici, mă lămurește, zâmbindu-mi cald.
Nu zic nimic, nu am puterea să o fac, însă dau din cap în semn afirmativ, iar apoi toată atenția îmi este captată de o poză cu mine și Eduardo care zace pe măsuța de cafea din living. Cele două chipuri din spatele ramei de argint, mă privesc zâmbind larg. Ochii fetei sclipesc de fericire, iar zâmbetul mare de pe chipul lui, îmi demonstrează clar că și el este la fel de fericit. Însă acum, după tot ceea ce am aflat, singurul gând ce mă bântuie, este că nu am fost niciodată capabilă să îl fac, cu adevărat, fericit. Dacă aș fi făcut-o, nu ar mai fi fugit în brațele ei.
- Am un plan, Maya! Te vei răzbuna pe el și îi vei arăta că așa cum ești tu, nu va găsi o altă femeie! Va regreta scumpo, îți promit că o va face, însă vreau să asculți atentă la ce m-am gândit. Promit că după ce te vei răzbuna pe el, te las să plângi și să îți tratezi rănile liniștită, însă, până atunci, ascultă-mă! continuă aceasta, în timp ce eu mă întind pe canapeaua de piele bej, cu capul pe mâner.
Ascult în tăcere glasul melodios al prietenei mele, încercând să nu pierd nici un detaliu, însă lacrimile continuă să curgă șiroaie, iar oboseala își spune cuvântul aruncându-mă într-un somn adânc ce mă rupe de realitate, dezamăgiri și probleme, dând viață unei lumi în care binele și iubirea domnesc.
Într-o lume în care, iubirea lui este încă a mea, iar eu sunt fericită, așa cum am visat mereu că vom fi împreună.
O rază de lumină își face simțită prezența, iar în clipa în care ajunge la mine, mă scoate din lumea lui Moș Ene, aducându-mă la realitatea crudă a zilei de astăzi și la problemele ce încă nu sunt pregătită să le înfrunt. Prin minte îmi apar imagini de aseară trezindu-mi la viață toți demonii și toate temerile, pornind o furtună ce îmi zdrobește, terfelind prin noroi, încrederea ce o aveam în mine, în oameni, în bărbați.
Simt cum lacrimile se luptă să le las să iasă afară, dornice să se scurgă pe obrajii încă înecați în lacrimile vărsate noaptea trecută, însă nu vreau să mai plâng, nu astăzi și nu acum. Nu vreau să fiu slabă și nici să fiu tratată cu mănuși din cauza a ceea ce mi s-a întâmplat.
Deși știu că răzbunarea este arma prostului, mă arunc cu capul înainte în ceea ce plănuiește Catalina. Nu vreau să fiu eu singura care suferă, vreau să-l doară, să se simtă umilit, târât prin țărână, cu defectele la vedere, abandonat și înjosit pentru că doar așa va ajunge să simtă o bucățică din cum mă simt eu acum.
Mă ridic cu greu de pe canapeaua, ce mi-a ținut loc de pat noaptea trecută, din cauza durerii de spate care a pus stăpânire pe întreg corpul meu, deja mult prea slăbit datorită lacrimilor ce pur și simplu nu sunt în stare să le țin în frâu. Arunc o privire pe geamul ce dă spre terasă, realizând că dimineața a trecut de mult și că probabil ceasul se apropie de ora prânzului, însă liniștea din casă îmi dă de înțeles că nu sunt singura care nu s-a trezit la o oră rațională.
Nici nu cred că aș vrea ca fetele să fie treze! Mai am nevoie de încă un moment în care să fiu singură, eu cu mine și fantoma ce îmi macină inima și sufletul, eu cu mine și toți demonii ce mă înspăimântă și îmi seamănă frica în fiecare locșor din interiorul meu.
Toate acestea în timp ce durerea crește... Crește cu fiecare secundă ce trece, cu fiecare gură de aer care îmi invadează plămânii, cu fiecare comandă trimisă de creier organismului meu amorțit.
De ce doare atât de tare? De ce simt că îmi lipsește aerul, că nu îmi ajunge până în plămâni? Nici măcar nu mai știu de unde am lacrimi. Am adormit plângând, iar acum mă trezesc cu ele dispuse să iasă la suprafață ca și cum nu ar mai fi făcut-o de o groază de timp.
Încercând să îmi distrag atenția, verific curioasă telefonul ce zăcea căzut pe parchet, lângă canapea, cu speranța că voi găsi un mesaj sau un apel de la el, însă nimic! Se pare că Domnișoara Daniella l-a ținut destul de ocupat de nu s-a trezit nici la ora aceasta, sau poate că încă este cu ea, nu am de unde să știu, iar, așa cum mi-a fost demonstrat în ultimul timp, ceea ce nu știu, nu doare.
Mireasma dulce ce vine din bucătărie mă scoate din gândurile urâte ce nu îmi dau pace, ademenindu-mă spre locul în care se pare că cineva își face de lucru pregătind clătite. Preferatele mele! Singurul lucru care mă face să mă urnesc din loc, pășind cu pași mici spre bucătărie.
Imediat ce intru, sunt întâmpinată de parfumul îmbietor al cafelei, împletit cu cel al clătitelor cu ciocolată, arome ce îmi liniștesc sufletul îndurerat, îmi astâmpără demonii și îmi dau un moment de relaxare.
- Am arănjat totul pentru astăzi! se aude vocea caldă a Catalinei, făcându-mă să îmi îndrept atenția spre ea. Tot ceea ce trebuie să faci este să îi trimiți un mesaj în care să îl anunți că te-am răpit pentru o zi la Spa și alte chestii de fete, continuă serioasă, în clipa în care îmi întinde o farfurie cu trei clătite umplute cu ciocolată, căpșuni și banane.
În timp ce îmi răsfăț papilele gustative, îi scriu un mesaj lui Eduardo în care îi spun că azi sunt furată, la propriu, de prietenele mele, încheând cu veșnicul "Te sărut. Te iubesc!"
- Ar trebui să o luăm și pe mama cu noi, mă trezesc vorbind, imediat după ce termin de mâncat clatitele. Foarte bune! continui, în timp ce îi fac semn spre farfuria goală. Trebuie să îi povestesc ce s-a întâmplat și ce vom face, adaug, privind tristă la poza cu noi doi care zace prinsă cu un magnet pe ușa frigiderului.
- Vorbesc eu cu ea, între timp ar trebui să fugi să te pregătești, curând vor apărea și restu, mă atenționează, așezând vasele murdare în mașina de spălat.
Mă ridic cu greu după scaun și, aproape teleghidată, mă îndrept cu pași mici spre dormitorul meu.
***
Imediat ce intru în hol, îmi arunc privirea pe ceasul ce atârnă falnic pe peretele cu scara, observând că este trecut,cu puțin, de orele 21:00. Cu toate că am petrecut o zi la Spa, înconjurată de uleiuri relaxante și oameni ce mă iubesc, sunt frântă de oboseală, iar cuvintele Daniellei și durerea provocată de faptul că bărbatul pe care îl iubesc și cu care îmi doream o familie, mă înșală, nu îmi dispar din minte și suflet. Ba din contră, le simt mai vii ca niciodată, obosindu-mă și rănindu-mă iar și iar, ca într-un cerc vicios ce nu se închide decât atunci cănd te trântește la pământ, răpuns de durere.
Nu mai am putere să lupt, nu mai am lacrimi să plâng, nu mai știu nici ce îmi doresc de la viitor. Tot ceea ce eram, tot ceea ce aveam, totul, se învărtea în jurul lui, iar acum că el nu mai este mă simt pierdută! Pierdută și debusolată, înnecată în durere, fără puterea necesară pentru a merge mai departe.
Cu pași mici, urc scările spre dormitorul meu, ținta finală fiind patul. Tot ceea ce vreau este să dorm, iar atunci când mă voi trezi, totul să revină la normal. Îmi vreau viața perfectă înapoi! Îmi vreau iubirea și visele!
Nu mă simt în stare nici măcar să îmi fac un duș, așa că renunț din mers la haine și mă așez ezitând pe patul ce, de-a lungul timpului, a fost martorul multor nopți de dragoste și pasiune. Nopți pe care, în momentul de față, le simt ca pe un mănuchi de urzici. Mă pișcă pielea în fiecare locușor pe care buzele și palmele lui le-au atins în urmă cu câteva seri, când m-am dăruit lui, pentru ultima dată, exact aici, în locul ce astăzi, nu va mai fi răsfățat de melodia ritmată a respirațiilor noastre, ci de scâncetul slab, suspinele și lacrimile ce, mai mult ca sigur, îi vor deveni tovarășe în perioada următoare.
Îl iubesc, cu tot ceea ce mi-a făcut, dragostea ce o nutresc pentru el nu s-a stins, însă, ușor, ușor, durerea mi-o transformă în ură.
Să îl ia naiba! Nici nu mai știu ce simt, nici nu mai știu ce vreau! Într-un moment îl urăsc, iar în altul, toate momentele frumoase, petrecute împreună îmi dau năvală în suflet, alungându-mi toate gândurile negre și amintindu-mi că a fost o perioadă în care m-a făcut cu adevărat fericită.
Știam că de când a preluat, în totalitate, afacerile tatălui său, lucrurile au început să scârțâie. Ne învârtim în aceleași anturaje și, chiar dacă el nu a recunoscut niciodată, multă lume mi-a dat de înțeles că este la un pas de faliment, dar suntem de atât de mult timp împreună, că nu m-am gândit niciodată că va ajunge să se căsătorească cu mine doar pentru a-și salva afacerile.
Dumnezeule! Numai gândul că pentru el am fost doar o simplă poliță de asigurare, îmi e de ajuns pentru a realiza că, în realitate, nu știu nimic despre bărbatul cu care aveam de gând să mă mărit!