Sunt atât de multe lucruri cărora le dăm o mare importanță, în viața aceasta, și nu o au; sunt atât de multe situații cărora le dăm prioritate, dar care nu au nici măcar o fărâmă de relevanță; sunt atât de multe amintiri pe care le păstrăm cu sfințenie, naiba știe pentru ce, furând posibilitatea noilor experiențe, de a se transforma în povești de spus mai târziu.
Însă, la un moment dat, se întâmplă ceva, îți moare o cunoștință, apare o nouă persoană în viața ta, un prieten te împinge spre lucruri pe care nu credeai că ai să le faci vreodată, iar viața ți se schimbă la o sută optzeci de grade.
Citisem undeva, pe vremea când încă eram de-o șchioapă, că dragostea nu este toată la fel, că nu are nimic de-a face felul în care îți iubești părinții, cu cel în care îți iubești frații, sufletul pereche sau copiii. Că iubirea se simte în mii și mii de feluri și că, de cele mai multe ori, nu ai nevoie de nimic, în mod special, pentru ca dânsa să îți învăluie sufletul, sub o formă sau alta.
Fără sentimentul acesta pur precum lacrima unui bebeluș, mai dulce decât cea mai bună ciocolată din lume, tandru și puternic în același timp, nu am fii nimic, căci lumea nu ar exista, de ar fi plină de ură. De fapt, nimic nu ar exista, pentru că și ura, de cele mai multe ori, răsare din povești de dragoste imposibile, tragice, incapabile să aibă un final frumos din prima încercare.
Doar că, cu sufletul plin de venin, sfâșiat în bucățele dureros de mici, cu inima făcută pulbere, înotând în mijlocul a nimic, luptându-te cu crivățul în care sufletul se-mbăiază, nu se poate trăi.
Așa a apărut iertarea. Din dorința de a ne purifica sufletele, de a le descărca, de a le scoate din lagărele nefericirii, am învățat să iertăm, să acordăm o nouă șansă, să nu ne mai îngropăm în regrete și planuri de răzbunare, ci, din contră, să ne eliberăm, să credem, să sperăm și să iubim.
Încă din primul moment în care ne naștem, cunoaștem iubirea părinților noștri. O poveste de dragoste pură și reală, ce a luat naștere în clipa în care noi devenim cele două liniuțe de pe testul de sarcină, punctulețul ce se vede pe ecografie, ce se dezvoltă, crește și trăiește în interiorul mamei. Apoi, sub diverse forme, care mai de care mai viu colorate, dezvoltăm dragostea față de restul familiei, față de prieteni, oamenii care ne înconjoară, animalele și natura ce se dezlănțuie în jurul nostru. Cu ajutorul ei ne definim ca și oameni, ne desenăm caracterul și îl îmbunătățim cu fiecare zi ce trece, până apare un el sau o ea ce îți schimbă și schimbă orice percepție aveai despre acest sentiment.
O persoană, un alt caracter, un alt om, are asupra ta puterea de a te schimba, de a-ți demonstra că se poate simți mai mult, mai intens, mai colorat, mai frumos. De a te învăța să zbori, să simți că lumea e a ta, că ești stăpân peste tot, ființe, cuvântătoare sau nu, toate îți aparțin.
Acela este momentul în care realizezi că vrei mai mult, că nu îți e de ajuns că tu și ea, sau tu și el sunteți un întreg, acela este momentul în care îți dai seama că lipsește o bucățică din puzzle, pentru a putea fi cu adevărat fericiți.
Când ultima piesă este creată, se dezvoltă, crește și prinde contur în pântecul mamei, realizezi că același ciclu al vieții se repetă pentru fiecare dintre noi, îți dai seama că oricât ai fi de bogat sau de sărac, toți respectăm același șablon, fără de care nu am mai exista. Toți, suntem copiii cuiva, toți, vom fi părinții cuiva, toți, avem același neam, căci toți ne tragem din aceiași doi oameni, Adam și Eva, începutul adevăratei poveștii de dragoste vine de demult, din lumi de mult apuse, din lumi din care singurul lucru ce a rămas intact este șablonul după care ne ghidăm existența.
Am visat de mii de ori, să fiu tatăl cuiva, mi-am dorit ca un nebun, am sperat cu ardoare ca micuța din pântecul Mayei, să fie a mea, mi-am închipuit că este sânge din sângele meu când doctorul mi-a pus-o în brațe. Doamne! Atât de mică, atât de frumoasă, atât de firavă, atât de... Oh! Nu m-am simțit niciodată la fel de împlinit ca atunci când am simțit-o la pieptul meu. Nu mi-a păsat că nu e a mea, tot ceea ce conta era faptul că venea dinăuntrul său, avea ochiii ei, pielea cu aromă de vanilie, de fapt, mirosea a pace, a iubire, a fericire și a speranță...
În acele momente, în acele secunde, ce le calculam în funcție de bătăile inimii ei, căci pentru mine timpul nu a mai existat, s-a oprit în loc, sau a luat-o la goană, alergând în neant, nici eu nu știu exact, inima mea s-a prefacut în lumină. Căldură, dragoste, fericire, câmpuri întinse, pline de flori viu colorate, clinchet de copii și cântec de păsărele, soare cald de primăvară, toate s-au strâns în jurul nostru aruncându-ne într-o bulă de aer, în care răul nu putea pătrunde. Am știut, în acea infimă clipă, că trebuie să apreciez ceea ce am în mâini, ceea ce sufletul meu cere cu disperare, dar cum aș fi putut?
Știam că este a ei, bucățică sfântă, ruptă din ea, dar nu îmi era de ajuns, căci, mintea, creierul, cel în adâncurile căruia mă scufund, îmi țipa în urechi, cu disperare, că nu este a mea, în timp ce inima îi cânta cântece de leagăn, îi șoptea, inimioarei sale, cuvinte de dragoste, o dragoste atât de mare și de profundă, cum numai un tată poate simți pentru fiica lui. O luptă crâncenă se dădea în interiorul meu, o luptă ce mă făcea să fug în același timp în care mă implora să rămân. Pentru o clipă totul părea să se potrivească, de parcă eram bucăți dintr-un joc de puzzle, ce se asambla singur, ce se coloca, bucată cu bucată, formând întregul la care am visat în fiecare noapte în care ea dormea liniștită, în brațele mele.
Fără să îmi dau seama ce fac, împins de o forță invizibilă, m-am apropiat de patul în care trupul ei se odihnea și am privit-o cu atât de mult dor și jind, că aveam impresia că negura ochilor mei, o devorează la propriu. Atât de frumoasă! La fel de frumoasă ca sufletul ce dormea liniștit în siguranța brațelor mele, însă nu la fel de firavă. Ne privea blând, de parcă tabloul din fața ei era Edenul însuși, iar eu am zâmbit, după luni de zile, am zâmbit pentru prima dată. Am făcut-o cu inima, cu sufletul, cu tot ceea ce sunt, căci, în sfârșit, o clipă de pace îmi domnea în interior. Însă atunci, în acea clipă, ceva s-a întâmplat, ceva în privirea ei s-a rupt, lăsând să iasă la suprafață leoaica ce încerca, disperată, împinsă de cele mai vechi și elementare instincte, să-şi apere pruncul. Într-o secundă, toată fericirea mi s-a spulberat, însă nu a fost capabilă să-mi ia cu ea, și dorința de a proteja mogâldeața din brațele mele.
– Nu este fiica ta, Alex! mi-a rostit, cu chipul împăienjenit de lacrimi, fără să aibă curajul de a mă privi în ochi, femeia a cărei voce m-a smuls din Rai și m-a aruncat direct în Iad. Pajiștile verzi, soarele cald și aerul curat, au dispărut, în clipa în care cuvintele i-au părăsit buzele după care tânjesc ca un disperat, făcând loc purgatoriului.
– De ce nu te pot crede? am întrebat-o, mutându-mi privirea pe bebelușa ce mișca ușor din mânuțe. De ce simt că e a mea? De ce o simt ca și cum ar fi parte din mine? am continuat, mângâindu-i ușor obrăjorii de culoarea florilor de cireș.
– Pentru că îți dorești să fie a ta, a venit răspunsul ei prompt, însă vocea-i sugrumată de durere, nu mă lăsa să o cred.
Dacă mi-ar fi spus asta lejer, fără să plângă, fără să-i văd durerea din ochi, fără să îi văd albastrul cerului, transformat într-o mare învolburată, poate aş fi crezut-o, dar am văzut pe chipul ei fericirea, atunci când ne-a observat pe amândoi, am citit în ochii ei povestea unui vis împlinit, i-am văzut zâmbetul cald ce mi-a încălzit, pentru o clipă, sufletul înghețat, am văzut Raiul în ochii ei, iar lucrul acesta mă face să mă îndoiesc de cuvintele sale.
– Vă iubesc! am rostit, simțindu-mi trupul cuprins de o ușurare stranie, ca și cum ar fi avut nevoie de eliberarea acestor două cuvinte, pentru a scăpa de toate durerile ce l-au secat de vlagă și putere, în ultimele cinci luni. Poate că nu e a mea, dar e parte din tine, am continuat, în timp ce m-am aplecat și i-am sărutat ușor fruntea. Ce ne-ai făcut, iubito? am adăugat, cu fruntea lipită de a ei.
– Dă-mi fata! mi-a cerut ceva mai ferm, încercând să evite întrebările mele.
Am sărutat, pentru ultima dată, obrăjorii și mânuța zânei și am pus-o în brațele mamei sale, lăsându-mi ochii să se bucure de cea mai tandră imagine din lume. O imagine pe care mi-o tatuez cu foame pe retină, încercând să nu pierd nici cel mai mic detaliu, căci s-ar putea să-mi fie singurul medicamente, pentru cât îmi mai rămâne de trăit.
Mă răsucesc cu scaunul spre lumina orbitoare ce m-a scos din cea mai frumoasă amintire stocată de creierul meu, dând cu ochii, în dreptul ușii de la intrare, de cea care îmi țese cele mai negre coșmaruri, mâncându-mi tot ceea ce am mai bun și mai frumos în mine.
– Ce mai vrei, la ora asta? o întreb, privind-o curios, încercând să descopăr înainte ca ea să vorbească, dacă copilul meu e bine.
Nu mă mai miră faptul că se află aici, la ora aceasta, încă de când m-am întors din România se ține scai după sufletul meu, făcându-mă să regret că am lăsat-o să intre în viața mea, acum câțiva ani.
Inevitabil, o compar cu Maya și, chiar dacă amândouă au ales să mă părăsească pentru un alt bărbat, realizez că, pe cea din urmă, nu o pot urâ, ba din contră, o înțeleg.
Pe când Amanda a trăit toată viața în mediul acesta, îl cunoaște ca pe propiul buzunar, ba chiar a ales să se implice tot mai tare în tot ceea ce înseamnă această lume, Maya a avut o copilărie normală, a fost o adolescentă ca oricare alta, ce şi-a făcut de cap cu prietenii la petreceri, a mers la film fără gardă de corp, sau s-a plimbat prin magazine, fără ca cineva să stea cu ochiii pe ea până și când își cumpăra lenjerie intimă. A ales să urmeze o facultate, nu să învețe cum să tragă cu o armă sau cum să organizeze un transport de droguri.
Toate astea sunt o mică parte din lucrurile care mă fac să îi înțeleg decizia de a se arunca în brațele unui bărbat ce îi poate da stabilitatea și siguranța de care are nevoie, un mediu normal de a-și întemeia o familie și a-și crește fiica așa cum a fost și ea crescuta.
Micul meu îngeraș! rostesc în gând, în timp ce ochișorii ei, mari și albaștri precum cel mai limpede cer, îmi invadează mintea, făcându-mă să suspin silențios. De cinci luni adorm și mă trezesc cu imaginea ei și a mamei sale în gând, și nici măcar gândul că voi avea un copil cu femeia ce s-a așezat cu nonșalanță pe scaunul din fața mea, nu reduce din nebunia cu care inima mi-o ia la trap, când tabloul la care încă mai tânjesc, îmi revine în fața ochilor.
– Ai de gând să naști pe stradă? o interoghez, privind-o cu o ură atât de profundă încât sunt conștient că dacă ochii mei ar putea ucide, ea ar fi mai mult decât moartă în clipa aceasta. Ce dracu, Amanda, mai ai șapte săptămâni până naști! Ești atât de nebună încât să pui în pericol viața copilului meu? Atât de departe ești dispusă să mergi pentru a-mi atrage atenția, încât alegi să fiți în pericol, concluzionez cu ciudă, ațintindu-i ochii reci.
Nu iubește ființa ce se dezvoltă în pântecul ei, mi-a spus-o de multe ori, a păstrat sarcina doar pentru a mă ține pe mine lângă ea, iar acest lucru mi-l dovedește de câte ori are ocazia. Nu doar o dată m-a amenințat că va avorta, nu doar o dată a fost pe punctul de a-şi face rău singură, doar pentru a-mi demonstra mie că vorbește serios, au fost foarte multe situațiile în care am fost pe punctul de a-i face eu rău, însă, de fiecare dată, mogâldeața a cărei inimă bate înăuntrul său, m-a făcut să mă opresc, să-mi înăbuș furia și să sper că ea, se va schimba.
Însă nu a fost în niciun moment așa! În ultimele luni nu a făcut decât să îmi demonstreze că nu va fi niciodată ca femeia pe care o iubesc, că nu am nici un motiv să îi dau o șansă sau să încerc să fac lucrurile să meargă.
– Nu mă interesează nenorocitul ăsta mic! rostește cu scârbă, lovindu-şi cu palma, burta proeminentă. Din cauza lui arăt precum o vacă. Sunt... deformată, nu mai pot purta tocuri, mă dor toate, nu pot mânca nimic, nu mă încape nimic, sunt... urâtă! încheie pe același ton, în timp ce eu încerc să îmi țin nervii în frâu.
Nu am crezut niciodată că o femeie se urăște pentru că are posibilitatea să dea viață unui suflet, în timp ce, alte câteva zeci, investesc averi în tratamente de fertilizare, tratamente cu tot felul de hormoni, sau alte nimicuri ce le păstrează speranță vie, în suflet.
Nu am crezut-o pe ea atât de josnică și nu mă pot abține să nu mă întreb, pentru a nu știu câta oară, ce dracu' am văzut la ea de am vrut să o iau de nevastă?
– Dacă i se întâmplă ceva copilului meu, jur că te omor cu mâinile mele! o ameninț, sărind în picioare, întinzându-mă peste bucata de lemn ce îmi servește pe post de birou, încercând să nu răbufnesc și să nu fac vreo prostie. Ai înțeles nenorocit-o? închei, uitându-mă atent la ea.
– Doar de el îți pasă, de el și de bastarda aia! îmi reproșează cu tupeu ridicându-se cu greu de pe scaun. Ai să regreți Alex, ai să regreți că te comporți așa cu mine! mă amenință, în timp ce își strânge lucrurile și pornește spre ieșire.
O urmăresc, plimbându-mi privirea pe locul ce înseamnă acasă pentru micuțul meu și, pentru un moment, sunt tentat să o opresc pentru a-i săruta bucata de carne sub care pruncul meu se dezvoltă, sunt tentat să îmi lipesc capul de locul acela, în timp ce îi promit fiului meu că totul va fi bine, însă mă abțin, după ce se va naște, iar ea va dispărea din viețile noastre, vom avea timp pentru toate.
– Credeam că ești cu vreuna, însă văd că tu continui să visezi cu ochii deschiși la ceea ce nu poți avea. Obișnuiește-te, scumpule! Singura familie ce o ai acum, este aici, sunt eu și plodul ăsta! spune ferm, iar apoi dispare în spatele ușii albe, lăsându-mă să fierb în proprii mei nervi.
– De ce nu își poate iubi fiul? e una din întrebările ce mă macină încă de când a început cu amenințările legate de el, încă de când i-am spus că, micul prinț, nu va schimba cu nimic relația dintre noi.
– Pentru că nu se iubește decât pe ea! vocea surorii mele, umple liniștea din încăpere, în același timp în care, neonul din mijlocul tavanului alb, este aprins, omorând toate bucățelele din întunericul ce mă înconjura.
O privesc uimit, căci credeam că nu mai este nimeni aici, încercând să caut pe chipul ei motivul pentru care nu este cu Eduardo în seara asta.
– Se ocupă personal de anumiți clienți și nu a vrut să mă ia cu el, răspunde zâmbind, întrebării mele, nerostite. Cât mai are draca aia până naște? continuă, schimbând subiectul.
– Șapte săptămâni! îi răspund, în timp ce îmi las mintea să evadeze și să zboare la trei mii de kilometri depărtare, acolo unde sufletul meu pereche este.
– V-ați gândit la un nume? continuă cu același glas dulce, făcându-mă să nu cad în abisul dulce al amintirilor cu cele două, înainte ca o bubuitură puternică să umple liniștea din împrejurimi.
– Copilul! șoptesc mai mult pentru mine, înainte de a mă ridica și a o lua la fugă spre intrare, cu sor-mea pe urmele mele.
Nu trece mai mult de un minut înainte de a ajunge în afara sediului, însă imaginea ce se derulează în fața ochilor mei am impresia că oprește timpul în loc, sau îl face să se miște cu viteza melcului, căci cei doi pași ce mă despart de locul în care mama copilului meu, zace într-o baltă de sânge, mi se par kilometrii, iar atunci când ajung în dreptul ei, genunchii îmi cedează de parcă aș fi participat la un triatlon, lăsându-mă să cad în balta de sânge ce se formează în jurul Amandei.
– O ambulanță! țip, mângâindu-i ușor pântecele proeminent și nu mai sunt conștient de absolut nimic, până în momentul în care locul este împânzit de poliție și doctori ce încearcă să afle ce s-a întâmplat și cine a împușcat-o pe ea.
Simt mâinile sor-mii pe spatele meu, și vag, aud vocea lui Quique, însă nu sunt conștient de nimic în afară de trupul mort ce este urcat în ambulanță, în timp ce eu jur și promit tuturor zeilor că cel ce mi-a omorât copilul va plăti cu chinuri groaznice pentru fapta sa.
Tot ceea ce mai era bun în mine, am impresia că moare în clipa aceasta, furând cu el și imaginea cu cele două.
– Este numai vina mea! șoptesc cu regret, smulgându-mă de lângă cei doi, lăsându-mi picioarele să mă conducă spre mormanul de fier ce mă va ajuta să ajung pe urmele copilului meu.
– Conduc eu! o aud pe sor-mea de undeva de departe, însă nu mai sunt capabil să mă împotrivesc, căci în minte îmi sună cuvintele lui Dereck: Lângă tine oamenii mor, buni sau răi, vinovați sau nu, se transformă în nimic. Ești înconjurat de moarte și nu vei putea fi fericit, până nu vei scăpa de ea!