Imediat după ce am terminat facultatea mi-am dorit să fac ceva diferit pentru un timp, așa că m-am înscris într-un program de voluntariat. Nu am avut niciodată prea multă răbdare cu bătrânii, iar cu copiii nu aș fi știut cum să mă comport, așa că am ales un program cu adolescenți.
Adolescente mai exact, puștoaice de cincisprezece-șaisprezece ani însărcinate, violate, părăsite de familie, crescute prin centre de copii sau provenite din familii foarte sărace, pe chipul cărora nu se putea citi decât durerea.
Nu le puteai face să zâmbească cu nimic, nu aveau nici o speranță, deja nu mai tânjeau după un viitor mai bun, erau atât de prinse de nenorocirea prin care treceau încât nu credeau că vor mai avea vreodată parte de pete roz în viața lor.
Martor îmi este Dumnezeu, am încercat în fel și chip să le facem să zâmbească oferindu-le diferite cadouri, dar eram prea prinși de scopul nostru, pentru a vedea adevărul ce ne înconjura atât de evident. Nu aveau nevoie de chestii materiale, strictul necesar îl ofereau ONG-urile, aveau nevoie de un umăr pe care să plângă, o îmbrățișare și o vorbă bună, de cineva care să le asculte și să le ofere o fărâmă de speranță. Așa a luat naștere atelierul de bijuterii din argint hand-made, din cadrul lanțului Phoenix.
Le-am oferit cursuri de formare, un loc de muncă în condiții normale, pe unele le-am ajutat cu chiria, iar pe altele cu școlarizarea, însă de la toate am primit același lucru: recunoștință, zâmbete, speranță.
A fost primul meu proiect, datorită lui am început să prind curaj să lupt, să mă zbat și să nu mă las orice ar fii, pentru că indiferent de cât de lungă și grea ar fi noaptea, soarele va răsări din nou și lucrurile vor revenii la normal.
Doar că acum, nu mai am puterea de atunci, sufletește nu mai am puterea să mă lupt cu morile de vânt, să semân speranță în inimi și zâmbete pe chipuri. Abia reușesc să am grijă de mine, darmite să mai fac și altceva.
De m-ar vedea acum, oricare din fetele alea, jur că nu ar crede că au în față aceeași persoană. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, chiar nu mai sunt aceeași! Nici fizic, nici psihic, din nici un punct de vedere.
Mă simt la fel de pierdută pe cum se simțeau ele, sunt singură într-o mare de oameni ce aproape că vorbesc cursiv limba mea, în timp ce eu abia am reușit să memorez câteva cuvinte din a lor. Știam de la Ana Și Nick că nu îmi va fi greu să mă descurc, aici, cu limba spaniolă, însă nu am crezut, în nici un moment, că îmi va fi atât de ușor.
Oamenii sunt calzi, vecinii, cu toate că sunt curioși în ceea ce mă privește, nu au încercat niciodată să afle mai mult decât am fost dispusă să le împărtășesc, nu mi-au pus întrebări și nici nu au încercat să caute răspunsuri, coborând anumite bariere ale intimității.
Astăzi, după mult timp, condusul reușește să mă facă să mă relaxez. Străzile nu sunt la fel de aglomerate ca acasă, permițându-mi să mă bucur de această activitate fără să fiu nevoită să stau cu ochii în patru. Cu toate că nu micuța mea jucărioară, roșie, mă însoțește la tot pasul, nu mă pot plânge de Peugeot-ul 407 ce l-am cumpărat la îndemnul lui Dereck, tot roșu, măcar acest lucru să nu schimb în noul meu ritm de viață.
Opresc mașina în parcarea din fața spitalului și nu mă pot abține să nu compar unitățile sanitare publice de aici, cu cele de acasă. Diferența este enormă din punctul de vedere al dotării, al organizării și design-ului, însă medicii sunt foarte buni și deschiși. Am programare peste cincisprezece minute, așa că, îmi rezerv un moment de liniște înainte de a îmbrăca paltonul și a ieșii în zăpadă ce încă de aseară nu se oprește din căzut.
Tot ceea ce mă înconjoară, tot ceea ce mi se întâmplă și modul în care sarcina evoluează, aș fi vrut să pot împărți cu el. Chiar dacă ne despart mii de kilometri, mi-ar fi plăcut să îl pot suna oricând mi se întâmplă sau descopăr ceva nou, mi-ar fi plăcut să pot împărți cu el fiecare etapă a sarcinii, fiecare ecografie, mișcare a bebelușului sau lucru cumpărat pentru el.
Întotdeauna am visat că atunci când un mormoloc va apărea în viețile noastre, vom monitoriza sarcina împreună, ne vom ocupa împreună de bebeluș și, doar unul lângă celălalt, îi vom oferi ceea ce are nevoie, însă astăzi sunt singură. De fapt, nu! Frica mi-a devenit tovarășă, însoțindu-mă la fiecare pas.
Nu-mi mai suflă în ceafă Amanda și amenințările ei, ci teama că nu mă voi putea descurca, că nu voi putea duce la termen sarcina, că nu voi fii capabilă să îi ofer toată dragostea de care are nevoie.
***
O oră mai târziu mă aflu înapoi în mașină, însă acum, după mai bine de zece zile, un zâmbet vag îmi brăzdează chipul, o undă de căldură îmi traversează trupul, punându-mi sângele în mișcare, aducând la viață o parte din tot ceea ce a murit în momentul în care am plecat de lângă el.
Privirea îmi cade pe bijuteria ce îmi îmbracă mândră degetul inelar și, fără să vreau, îmi imaginez cum ar fi primit Alex vestea această, cum ar fi reacționat când doctora ne-ar fi spus că în proporție de nouăzeci la sută este sigură că vom avea o fetiță. Leticia! Ana-Leticia mai exact, căci acesta va fii numele prințesei ce ne va unii pentru totdeauna.
– Iubito, ne vom distra copios pe seama tatălui tău, atunci când vei fi mare! șoptesc, în timp ce o pătură groasă de ceață, cade violent peste trupul meu, iar teama mă învăluie grăbită, făcându-mă să tremur, dând drumul unui nou șuvoi de apă sărătă să îmi brăzdeze chipul.
De unde mai am lacrimi, nici eu nu știu! De zece zile tot curg neîncetat, adorm cu ele, iar dimineața am impresia că nu au dispărut în nici un moment, pentru că perna mi-e udă, obrajii umezi, iar ochii umflați. Nu mai am putere pentru nimic, pentru nimeni, însă nu le pot spune nimic alor mei. Dereck mi l-ar aduce pe Alex aici, iar tata m-ar lua pe sus și m-ar duce lângă el, iar eu nu vreau. Vreau să rămân, să le demonstrez că pot, că îmi voi reveni și că îmi voi putea crește singură copila.
Telefonul începe să sune insistent, scoțându-mă dintre gândurile mele, ancorându-mă ferm în realitatea cotidiană. Îmi ridic capul, ce nu știu când a ajuns lipit de volan, în timp ce îmi îmi iau mâna de pe pântec și apuc telefonul ce nu se oprește nici măcar o clipă din sunat.
– Da, scumpo! rostesc mai mult șoptit, încercând să îmi ascund tremuratul din voce.
– Trebuie să mă gândesc la un nume de băiat, sau Leticia este perfect? în ureche îmi răsună vocea curioasă a prietenei mele, iar voioșia și bucuria ce se poate simți cu ușurință în ea, îmi formează un zâmbet timid pe față, alungând lacrimile.
Nu o cunosc de mult timp, dar legătura ce s-a format între noi este incredibil de puternică, uneori am impresia că mă simte. Simte când cad și nu mă mai pot ridica, căci exact atunci sună și nu îmi închide până nu reușesc să îmi restabilesc echilibrul. Nici nu știu ce m-aș fi făcut fără ea, mai ales acum când am rămas singură!
– Nu este nevoie să te gândești la nici un alt nume. Ana-Leticia este perfect, îi răspund într-un final, însă nu am timp să mai adaug și altceva din cauza exclamațiilor vesele ce îmi răsună în ureche.
– Serios Maya? Doamne, ai văzut, ți-am spus eu, scumpo! O să avem o nepoțică! rostește emoționată, iar eu mă las învăluită de toată fericirea ei, înlocuind lacrimile cu un zâmbet ce îmi îmbracă, după atâtea zile negre, tot chipul.
– Da, draga mea, vei avea o nepoțică, nu știu cum, dar ai nimerit de data aceasta! îi spun, în timp ce pornesc mașina și dau drumul la căldură.
Am fost atât de prinsă între probleme și temeri, încât nici nu am observat frigul din mașină.
– Oh, Doamne! Să vezi când va auzi Nicolas! exclamă fericită, făcându-mă să-mi imaginez reacția iubitului ei.
– Sper, doar, că nu îi va spune lui Alex. Nu trebuie să știe, Ana! Este spre binele Anei-Leticia, nu vreau ca prințesa mea să fie în pericol, nu aș putea trăi cu gândul că cineva o pândește să îi facă rău, e prea micuță pentru a se putea apăra, prea nevinovată pentru lumea în care tatăl ei se învârte, rostesc cu teamă cele mai negre gânduri ale mele, în timp ce îmi deschid paltonul.
– Apropo de Alex, șoptește, ezitând, prietena mea, a sunat aseară, era băut Maya, e disperat, nu știe unde să te mai caute, nu crede că nu am vorbit cu tine, bălmăjea ceva despre una Amanda și despre o nuntă, nu era prea coerent...
– I-ați spus ceva? întreb curioasă când observ că ezită să continue, gândindu-mă deja la o soluție pentru cazul în care voi fi nevoită să fug din nou.
Mă doare! Mă doare al dracului de tare că suferă din cauza mea, că a ajuns să își înece sufletul în alcool doar pentru a-și amorți rănile provocate de plecarea mea, mă doare că nu mai sunt eu oaza lui de liniște, că, de data aceasta, eu sunt cea care îi face cel mai mult rău.
Eu o am pe fiica noastră, el nu mai are nimic! I-am luat totul și am plecat. Am plecat în ziua în care mi-a cerut să fiu soția lui...
– Maya! Mai ești acolo? îmi răsună în ureche vocea Anei, dar nu sunt capabilă să accentuez nici măcar un sunet. Lacrimile sunt iar pe obrajii mei și toată fericirea mi s-a dus pe apa sâmbetei.
Scâncesc neputincioasă în fața durerii ce îmi îmbracă tot trupul și mă chircesc în scaun, lipindu-mi mâna liberă de pântec.
Oare e corect ceea ce fac? Mă veți ierta vreodată, iubirile mele, pentru că v-am despărțit?
– Maya, scumpo, nu i-am spus nimic. Nicolas i-a spus că nu a vorbit cu tine de când am venit în România, iar eu i-am promis că dacă aflu ceva, îi voi spune. Ai încredere în Dumnezeu, draga mea, ai să vezi că vei fii bine! începe să îmi șoptească Ana, iar vocea ei dulce mă liniștește și mă ajută să îmi calmez tremuratul.
– Mulțumesc, îngân câteva clipe mai târziu. Trebuie să închid Ana, vorbim mai târziu, continui cu ceva mai multă vlagă când îmi dau seama că nu știu ce i-aș mai putea spune.
Dacă pentru o clipă am crezut că durerea și-a mai pierdut din intensitate, m-am înșelat amarnic, căci acum, când am descoperit o bucățică din Iadul prin care tatăl copilei mele trece din cauza mea, aceasta s-a propulsat în întreg trupul meu, de mii de ori mai puternică, transformând în pulbere tot ceea ce mai rămăsese întreg.
Praf și scrum plutesc în jurul puiului meu de om, demonstrându-mi că toate visele ce mi le creasem, pentru atunci când aveam să fiu însărcinată, s-au năruit. Fetița mea va crește înconjurată de o pădure de mărăcini dispuși să îi facă rău în fiecare moment, în fiecare clipă de neatenție. Am nevoie de stabilitate pentru a fi ea în afara oricărui pericol, însă de unde să am puterea de a o obține.
Telefonul începe să îmi sune în mână, și îmi dau seama, abia acum, că nu știu în ce moment i-am închis Anei sau dacă a mai spus și altceva.
– Da, rostesc cât pot de calm când văd cine este persoana care sună.
– Roz sau albastru? întreabă curios Dereck, fără ca măcar să salute.
– Roșu, îi răspund fără vlagă, dându-i clar de înțeles că nu am nici un chef de glumele lui.
– Deci gemeni? își continuă interogatoriul pe același ton, fără să ia în seamă vocea mea.
– Roz! îi șoptesc, în timp ce arunc o privire de jur-împrejurul meu. A început din nou să ningă, de data aceasta cu fulgi mari, făcând orașul să pară desprins din povești.
– Deci, fetiță! exclamă fericit, făcându-mă să mă concentrez asupra discuției cu el. Felicitări, iubito, abia aștept să îmi cunosc nepoțica, continuă fără să își dea seama că apelativul folosit mă duce cu gândul la el.
– Derek? Cum este... știi tu cine!? rostesc cuvintele rar, ezitând, știind că nu îmi va plăcea nimic din ceea ce îmi va spune, însă am nevoie să știu adevărul, iar el este singurul ce mi l-a spus, până acum.
– Ar fi fericit dacă ar știi că peste cinci luni va fi tatăl unei prințese, însă nu o știe, iar fericirea, ca și pentru tine, a ajuns să-i fie un vis efemer, pe care nu și-l va putea îndeplini fără voi două, îmi răspunde după ce își ia o pauză de un minut, lăsându-mă să îmi imaginez cele mai negre și urâte scenarii. Este de nerecunoscut, Maya. Toată ziua este la birou sau la sediu, îngropat în muncă, a devenit un tiran cu angajații săi, nimic nu îi convine, nimeni nu îi intră în voie, iar în timpul liber...
– Își îngroapă durerea în alcool! continui, în momentul în care văd că ezită, însă ceva îmi spune că este mult mai mult de atât.
Ana nu a ezitat în nici un moment când a venit vorba de Alex, asta pentru că nu este acolo și nu are de unde să știe mare lucru, dar Dereck, este! Lucrează cu el și au același cerc de prieteni, frecventează aceleași locuri, ar fi culmea să nu știe mai multe.
– Orice ar fi, spune-mi! îl forțez să își ducă ideea până la capăt, încercând să îmi păstrez calmul. Nu îmi va plăcea ce voi auzi, de asta sunt sigură, însă nimeni și nimic nu mă va face să îmi schimb decizia. Poate că viața amândurora s-a transformat în cel mai dur Infern, poate că frigul, furtunile și cele mai aprigi lupte par că nu vor mai pleca niciodată din sufletele noastre, cu toate acestea va veni un moment în care amândoi vom învăța să trecem de fiecare zi fără ca ea să mai doară. Poate că își va găsi pe alta, poate că alteia îi va spune Zâmbetul meu, însă nici măcar una din toate doamnele și domnișoarele de pe lumea aceasta nu îl va iubi mai mult decât o fac eu.
– Caută pe internet, Maya. Presa nu vorbește despre altceva, sunt cu ochiii pe el tot timpul, însă, indiferent de ceea ce scrie acolo, să nu uiți un lucru, de fapt două: te iubește, scumpo, te iubește și te caută ca un disperat. Sună zilnic să întrebe dacă am aflat ceva despre tine, iar o ceată de detectivi te caută pese tot.
– Ai grijă să nu mă găsească! Ana-Leticia are nevoie de un cămin stabil, nu vreau să fiu nevoită să fug iarăși, îl înștiințez, încercând să par calmă, iar apoi închid.
– Ne iubește, prințesa mea! șoptesc, mângâindu-mi pântecele, în timp ce las cuvintele prietenului meu din copilărie să mi se plimbe prin minte.
Din vina mea, s-a transformat într-o bestie, doar eu sunt vinovată pentru toată durerea lui!
Multe s-au spus, prea multe clipe s-au dus, prea multe răni, pe trupurile noastre, casă și-au făcut. Ce rost mai au vorbele când în zare li s-au spulberat vocile, cine să le mai asculte glasurile, când le-au surzit urechile? Cine să-mi înțeleagă durerile, când toți îmi arată vinile?