– Ești gata, iubito? întreb curios, în timp ce dau buzna pe ușa dormitorului ce i-a aparținut în primele zile în care s-a mutat aici, însă rămân mut de uimire și împietrit în loc, când privirea îmi cade pe femeia din fața mea. Este?... Mai mult decât frumoasă! Un înger în haine de culoarea sângelui, un trup de femeie, de fapt cel mai frumos trup de femeie din lume, acoperit de cea mai păcătoasă culoare lăsată de Dumnezeu pe Pământ. Fructul interzis din care Adam a mușcat cu ochii închiși, cu mii de ani în urmă, fructul de care eu m-am îndrăgostit ca un nebun! Drogul meu! Aerul meu! Viitorul meu! Tot ceea ce nu îmi doresc să pierd vreodată în viața aceasta.
Fac un pas spre ea, încercând, în același timp, să îmi calmez bătăile inimii și să îmi astâmpăr dorința de a-i dezmierda trupul, de a gusta fiecare bucățică din ea, de a mă îmfrupta din pielea ei, cu gust puternic de vanilie, însă totul este nimic până în momentul în care se răsucește și ajungem față în față.
Dacă spatele ei aproape gol și șoldurile ce îi sunt acoperite de materialul roșu, fin, îmi face trupul și sufletul să tânjească după ea, în momentul în care privirea îmi cade pe partea din față a trupului ei de zeiță, înlemnesc salivând, la propriu.
Are două ore de când s-a ascuns și încuiat în camera aceasta, asta, bineînțeles, după ce a fugit mișelește din brațele mele, după ce nu a dormit mai mult de patru sau cinci ore noaptea trecută, dar fiecare moment în care m-a ținut lipit, la propriu, de ușa încuiată, a meritat absolut tot efortul. Arată precum o zeiță și jur că Afrodita, Cleopatra, Marilyn Monroe sau oricare altă câștigătoare a premiului Miss Univers ar fi geloase pe ea. Este mai frumoasă decât orice femeie ce a existat vreodată pe lumea aceasta, iar eu nu sunt nici mai mult, nici mai puțin, decât un ticălos norocos.
– Mă ajuți? întreabă, așezându-și pe față unul dintre cele mai frumoase zâmbete ale sale, în timp ce îmi întinde mâna. Din doi pași, omor și ultimul centimetru ce ne despărțea acum câteva clipe și îi prind mâna micuță într-a mea. Îi lipsește ceva de pe mâna stângă, însă în seara aceasta voi rezolva și acest lucru. Lumea va știi că este a mea, nu vor mai fi nevoie de cuvinte, acel mic detaliu, ce îi va împodobi degetul inelar, va striga în gura mare că Maya nu mai este pe piață, că nici un bărbat nu are dreptul să se mai apropie de ea.
Abia aștept să îi văd reacția! Nu știu încă în ce moment o voi cere și nici cum o voi face, dar acest lucru trebuie să se întâmple astăzi.
Imediat ce mâinile noastre se împletesc, frumoasa mea iubită face un pas în lateral, așezându-și picioarele în pantofiorii argintii cu toc imens, însă nici așa nu este la fel de înaltă ca mine.
– Mulțumesc! îmi șoptește cu vocea slabă, în momentul în care eu o trag în brațele mele. La naiba! Oare cum voi rezista toată ziua, cum îmi voi stăpâni dorința asta nebună de a o lua pe sus și a o urca pe culmile plăcerii?
– Doamne, iubito, ești superbă! este tot ceea ce apuc să spun înainte de a-i prinde buzele între ale mele și a da frâu liber dansului după care am tânjit, ca un nebun, în ultimele ore. Și am siguranța că și ea a simțit la fel în momentul în care aceasta geme, tremurând ușor în brațele mele. Iubito, chiar nu putem rămâne acasă? Uite, patul ne cheamă! adaug imediat după ce îi eliberez, cu greu, buzele dintre ale mele, făcându-i semn spre mobilierul ce a fost de multe ori martor al iubirii noastre. Nu aș fi făcut-o, dar nevoia de a ne umple plămânii cu oxigen era mai mult decât necesară, cu toate că, să mor cu ea în brațele mele, cu buzele ei dansând cu ale mele, ar fi cea mai dulce moarte din lume.
– Se pare că încă ți-a mai rămas energie după noaptea trecută! concluzionează zâmbind, îndepărtându-se de mine. Haide să mergem, probabil că fetele, în cap cu Maria mă așteaptă, nu aș vrea să întârzi, cu toate că e normal ca mireasa să întârzie, nu aș vrea să o facă din cauza mea, încheie privindu-mă fix în ochi și să dea naiba de nu mă simt ca și cum tocmai m-aș fi scufundat în cel mai limpede și adânc ocean din Univers. Ochii îi sclipesc așa cum nu au mai făcut-o niciodată și nu știu dacă este din cauza emoțiilor provocate de semnificația acestei zile, sau altceva, însă o fac și mai specială, întărindu-mi ideea că dacă nu o cer mai repede, altul va încerca să mi-o fure.
Însă va fi în van, căci inima ei, este doar a mea!
Căci buzele ei, se potrivesc doar cu ale mele!
Doar cu al meu, corpul ei se îmbină perfect!
Doar cu a mea, inima ei bate în același ritm!
Un tot suntem doar împreună,
O contopire perfectă,
O sculptură perfectă,
Un Adam și o Eva ce demonstrează cu dârzenie
Că sufletele pereche chiar există!
– Mai lasă-mă să te mai sărut încă o dată! o rog din tot sufletul, omorând distanța ce a pus-o între noi, dând startul unui nou sărut ce îmi trezește la viață până și cele mai îndepărtate și bine ascunse celule din organism. Dragoste! Dragoste și iar dragoste! Acesta este singurul sentiment ce dăinuie între noi doi, iar ea este singura femeie pentru care voi mai simți ceva de genul acesta, toată viața mea.
Iubita mea!
Soția mea!
Mama copiilor mei!
Totul meu!
Nu există viață fără ea, nu există viitor fără ea, nu există nimic pe lumea aceasta, nu este important nimic din ceea ce nu are legătură cu ea, nu aș fi decât un mort viu fără ea lângă mine!
– Doamne cât de mult te iubesc, scumpo! îi șoptesc cu fruntea lipită de a ei, când decide să întrerupă sărutul în favoarea unei noi guri de aer. Nu o mint cu nimic, nu aș putea să o fac niciodată, nu când ea este motivul pentru care trăiesc.
– Nici nu ai idee cât de mult o fac eu! îmi răspunde serioasă, înainte de a se îndepărta câțiva centimetri de mine. Uită-te la mine, iubitule! îmi cere ferm, privindu-mă atent, de parcă ar vrea să își imprime bine pe retină, chipul meu, însă ar trebui să știe că nu plec nicăieri, ar trebui să fie sigură de faptul că nu aș mai putea trăi nici un minut fără ea. Orice s-ar întâmpla, să nu uiți niciodată că te iubesc, că ești totul pentru mine, că ești mai mult decât mi-am dorit și am cerut vreodată de la viață, vorbește din nou și oricât de bărbat vreau să par în fața ei, clachez.
Simt cum ochii mi se umplu de lacrimi și orice barieră aveam ridicată, cade! Nu știu ce este cu ea în ultimele zile, se comportă ciudat, este mult mai drăgăstoasă decât de obicei, îmi repetă de foarte multe ori cât de mult mă iubește și ce mult însemn pentru ea, iar cererea ei și modul în care mi s-a dăruit noaptea trecută, se adună lucrurilor total neobișnuite ce le face încă de când am venit din Miami.
Fă dragoste cu mine! Lasă-mă să te iubesc ca și cum ar fi ultima oară, ca și cum mâine am murii, ca și cum viața noastră ar depinde doar de asta! mi-a șoptit provocator, seara trecută, după ce a ieșit din baie, cu trupul acoperit de o cămășuță de noapte din saten, cu breteluțe subțiri, de culoarea castanelor coapte, ce nu îi cădea mai mult de o palmă sub fund. Era superbă, cu părul căzut în bucle pe spate și picioarele goale, părea o amazoană, o sirenă, o femeie venită din alte timpuri, o Nirvana, tot ceea ce mi-am dorit și am visat vreodată.
Femeia perfectă!
Și este doar a mea!
Nu știu ce i-aș putea spune așa că fac singurul lucru de care mai sunt capabil în momentul acesta. O sărut! O sărut așa cum mi-a cerut noaptea trecută, ca și cum ar fii ultima oară, ca și cum viețile noastre ar depinde doar de asta!. O sărut până simt că o las fără aer, până o simt tremurând de dorință în brațele mele, până în momentul în care simt că dacă aș mai continua, nu am mai pleca nicăieri, ci i-aș dezbrăca trupul acoperit de materialul fin al rochiei, lăsând-o așa cum a venit pe lume, pentru a o putea dezmierda, pentru a o putea răsfăța așa cum merită, pentru că nu sunt un om ce știe să arate ce simte, folosindu-se de cuvinte, nu știu să exprim ceea ce simt, întotdeauna mi-a fost greu să o fac, însă îi pot arăta prin fapte.
În momentul în care întrerupe sărutul, nu pot decât să îi mulțumesc pentru că nu știu cât de mult aș mai fi putut rezista fără să fac următorul pas și să nu mai ajungem la nuntă, însă rămân, pentru a doua oară în mai puțin de zece minute, mut, în momentul în care ochii mei îi întâlnesc pe ai săi. Cele două oceane albastre, înoată într-o mare de lacrimi ce am impresia că se va revărsa cât de curând.
Este foarte sensibilă în ultima perioadă, plânge la toate filmele de dragoste pe care le vede, se emoționează când o surprind cu un lucru care poate l-am mai făcut și altă dată în trecut, doar că până acum nu a avut același efect asupra ei, însă, în același timp, este foarte grijulie cu mine, îmi repetă foarte des cât de mult însemn pentru ea, îmi pregătește surprize care mai de care mai frumoase și încearcă să petrecem cât mai mult timp împreună. Ce altă dovadă aș mai putea avea nevoie pentru a-mi da seama că, într-adevăr, ea este femeia lângă care vreau să îmi petrec tot restul vieții?
Mi-am promis, cu mult timp în urmă, încă de când i-am atins prima dată buzele, că nu o voi face niciodată să plângă, și nu vreau să o facă nici acum! De fericire poate să verse lacrimi cât să inunde toată lumea, dar nu vreau să îi văd chipul brăzdat de nici măcar o urmă de tristețe.
O privesc și mă pierd! Mă pierd precum un copil dus pentru prima dată într-un bâlci, mă pierd, însă mă regăsesc pe mine, pe acel Alexander dispus să își împartă viața cu o singură femeie, acel băiețandru ce a crescut visând la propria lui familie perfectă.
O mie de gânduri și vise legate de femeia din fața mea, mi se împletesc în minte și, fără să mă gândesc de două ori, fac un pas în spate, mărind distanța dintre noi, atât cât să mă pot așeza în genunchi în fața ei. Aș fi vrut să fac asta mai târziu, în Biserică, în fața prietenilor noștri, în fața părinților ei, în fața preotului și a lui Dumnezeu, dar abia acum realizez că nu am nevoie de nimic în afară de ea pentru a putea fi fericit. Nu am nevoie de martori, căci, oricum ar fi, Dumnezeu mi-e martor că o iubesc așa cum nu am crezut niciodată că o voi face vreodată în viața aceasta.
Îmi ridic privirea, întâlnind-o pe a ei, iar picăturile de apă, sărate, ce îi brăzdează tenul, îmi provoacă furnicături pe șira spinări și, cu toate că nu vreau să o văd niciodată plângând, de data aceasta o las, dacă are de gând să plângă, toată viața, doar de fericire, sunt dispus să o las să o facă, să îmi inunde inima, sufletul, casa și viața cu lacrimi de fericire, căci liniștit și împlinit aș înnota prin marea ei sărată.
Își sterge, grăbită, cu mâna dreaptă lacrimile, în timp ce eu nu mă pot opri din a mă minuna de frumusețea ei: Oare chiar e reală? Oare chiar va fi a mea?.
– Știi prea bine că nu am fost niciodată un bărbat prea romantic, deschid gura, șoptind, parcă mai mult pentru mine, primele cuvinte ce îmi vin în minte, însă chicotul ce îi părăsește buzele imediat ce își trage nasul precum o fetiță ce tocmai a primit jucăria dorită, după lungi minute de plâns, îmi demonstrează că m-a auzit și ea. Dovada clară o ai chiar în fața ta, aveam de gând să îți cer asta mai târziu, când slujba, prin care prietenii noștri își vor lega sufletele în fața Lui Dumnezeu, avea să se încheie, în fața tuturor, în fața părinților tăi, însă îți jur că nu mai am răbdare până atunci, continui fără să îmi mut privirea dintr-a ei, bucurându-mă de zâmbetul sincer ce îi brăzdează chipul înlăcrimat.
– Te iubesc! îmi șoptește fără să îmi dea voie să îmi termin ideea, iar pentru un moment am tendința de a mă ridica și o săruta din nou, însă mă abțin, am de gând să îmi duc planul până la capăt!
– Și eu te iubesc, dragostea mea, te iubesc în atât de multe feluri, iubesc atât de multe lucruri la tine încât mi-ar trebui ani să ți le spun pe toate, iar atunci când voi ajunge la sfârșit, sunt sigur că îmi vei da alte motive noi, pentru care să o fac. Te iubesc atunci când te comporți cu mine de parcă aș fi un copil mare, ce nu este capabil să aibă grijă de el singur. Te iubesc atunci când merg cu tine pe stradă de mână sau ne plimbăm prin parc, iar tu nici măcar nu observi privirile bărbaților din jurul tău, când ajung obosit acasă și tu mă aștepți cu zâmbetul pe buze, pentru că da, iubito, nu am nevoie decât de tine, dragostea ta și zâmbetul tău, pentru a fi cu adevărat fericit! rostesc ferm și clar, fără să mă gândesc de două ori la ceea ce spun, punându-mi sufletul pe tavă, oricum este de foarte mult timp al ei, poate face tot ceea ce dorește cu el.
Lacrimile nu i s-au oprit, cele două bile albastre, încă înoată în două mări sărate, însă zâmbetul ce îi brăzdează chipul o face și mai frumoasă, și mai inocentă, decât este. Știu că, probabil, i s-a dus pe apa sâmbetei tot machiajul și că va fi nevoită să și-l refacă, iar pentru asta vom întârzia la nuntă, însă nu îmi pasă, din partea mea putem merge direct la petrecere, sunt sigur că cei doi ne-ar înțelege motivele. Trag o gură de aer, încercând să mă adun, să fac abstracție de dorința nebună de a-mi unii buzele cu ale ei și de a o face a mea, și-mi continui monologul.
– Pentru că știu că vrei să ajungi la nenorocita aceea de nuntă, pentru că părinții tăi nu sunt aici și nu te pot cere lor, așa cum se face și pentru că deja nu mă mai pot abține să nu te sărut, am să încerc să îmi scurtez discursul, iubito. Domnișoară Maya Fernandez, de bună voie și nesilită de nimeni, acceptați să fiți soția mea? pun întrebarea care îmi macină sufletul, în timp ce îi dau drumul la mână și scot cutiuța neagră, îmbrăcată în catifea, din buzunarul de la piept și o deschid, lăsând să iasă la iveală un inel din aur galben, cu un diamant alb în mijloc.
Inelul cu care tatăl tatălui meu, a cerut-o pe bunica în căsătorie, inelul cu care tata, a cerut-o pe mama, inelul cu care am visat întotdeauna că o voi cere pe viitoarea mea soție, dar care nu a atins niciodată mâna Amandei. Doamne! Cât de tare pot să mă bucur că nu l-am folosit atunci când am cerut-o pe ea în căsătorie, de parcă ar fi fost un făcut, mama nu îl găsea, iar ea mă tot presa cu nunta, așa că am cumpărat unul oarecare, și am cerut-o.
Îi tremură mâinile, bărbia, lacrimile tot nu i s-au oprit și nu mai prididește să și le steargă, însă, cu toate acestea, mi se pare de mii de ori mai frumoasă ca acum câteva minute, când am intrat în cameră. E vulnerabilă! Dar este vulnerabilă în sensul bun și frumos al cuvântului, iar eu mă declar norocos, pentru că este doar a mea, doar eu o văd în felul acesta, în fața celorlalți se menține întotdeauna fermă.
Nu este în stare nici măcar să accentueze un cuvânt, două litere pe care îmi doresc cu ardoare să le aud, însă știu că răspunsul ei este unul afirmativ în momentul în care îmi prinde mâinile într-ale ei, dând frenetic din cap, de sus în jos. Mă ridic în grabă, dominat de dorința de a o săruta, iar atunci când ajung la nivelul ei, îi cuprind capul între palmele mele și o oblig să mă privească în ochi.
– Spune-mi iubito! Vreau să îți aud vocea rostind cuvântul după care tânjesc de câteva zile bune, o îndemn, în timp ce îi presez săruturi scurte pe nas, frunte, bărbie și obrăjori, evitând în mod intenționat buzele sale.
– Da! șoptește într-un târziu cu vocea aproape stinsă, iar eu nu aștept nimic mai mult. Îmi mut buzele peste ale ei și o sărut așa cum nu am mai făcut-o niciodată. O sărut cu toată iubirea ce zace în inima și sufletul meu, cu toată tandrețea de care sunt capabil, o sărut pentru prima dată în calitate de logodnică și viitoare soție.
De ar fi după mine, mâine ne-am cununa! Ce rost mai are să așteptăm, însă am văzut-o de multe ori cu cât entuziazm a ajutat-o pe Maria cu pregătirile și știu cât de mult i-ar plăcea să își organizeze propria nuntă.
Îmi îndepărtez cu greu buzele de ale ei, însă nu vreau să mai aștept, vreau să văd inelul strălucind pe mâna sa, așa că fac un pas în spate și i-l pun pe deget, sărutându-i cu tandrețe locul ce va arăta lumii întregi că este doar a mea.
Fără să ezite nici măcar un moment, viitoarea mea soție mă trage în brațele ei, dând naștere unui nou sărut și pare că se încăpățânează să nu îmi dea nici un moment de liniște, ce nu vrea să îi dea trupului meu liniștea de care are nevoie pentru a-și astâmpăra dorințele cele mai ascunse și erotice.
– Mergem? o întreb, în momentul în care buzele noastre ni se deslipesc. Cred că mireasa trebuie să întârzie, nu domnișoara de onoare! o atenționez luând-o de mână.
– Așteaptă un moment să îmi refac machiajul, îmi șoptește zâmbind, privindu-mă fără să ezite, încercând să își înghită lacrimile ce tot mai vor să scape din menghina ochilor săi. Este frumoasă, nu are nevoie de nici un gram de pudră, sau alte chestii ce le mai folosește, frumusețea ei zace adânc în interiorul său, iar exteriorul este o oglindă reală a acestuia.
Mă opresc, dândui drumul la mână, iar ea pornește grăbită spre baie. Abia îmi vine mie să cred că am făcut pasul acesta astăzi, în ziua de Crăciun, în ziua în care toate dorințele se împlinesc. Uite că și a mea s-a împlinit, iar Moș Crăciun-ul meu mi-a făcut cel mai frumos cadou posibil, pe lumea aceasta. Pe ea! Pe Maya mea! Maya Marquez, sună atât de bine numele ei, lângă al meu, încât nu îmi pot stăpâni zâmbetul ce mi s-a așezat, din nou, pe buze.
– Ești atât de frumos când zâmbești! mă scoate dintre gânduri vocea ei, făcându-mă să tresar.
– Tu ești frumoasă tot timpul! o complimentez zâmbind, îndreptându-mi toată atenția asupra ei. Mergem? continui luând-o de mână, pornind cu pași repezi spre ușă, încă mai avem timp să ajungem la o oră potrivită.
– Stai ușor! Am tocuri imense, Alex! Va trebui să te tot plimbi pe lângă fundul meu astăzi, voi avea nevoie de ajutor pentru că nu mă pot mișca prea mult singură, mă atenționează, făcându-mă să zâmbesc ștrengărește.
– Promit că nu te voi scăpa din ochi, iubito! îi făgăduiesc în momentul în care ajungem în dreptul liftului. Ce nu știe ea este că nu doar că nu o voi scăpa din ochi, dar nici nu mă voi îndepărta de ea, nu când este atât de frumoasă, nu astăzi, când douăzeci și cinci decembrie, a devenit ziua noastră specială!
...
Imediat ce mi-am lăsat iubita alături de mireasă și celelalte trei domnișoare de onoare, am pornit pe drumul spre Biserică, cu gândul că va trebui să stau departe de ea cel puțin o oră. O oră în care voi fierbe în suc propriu, așteptând-o, o oră în care nu îi voi vedea frumosul chip, lumina din ochi, nu îi voi simți parfumul, o oră fără ea, o oră ce mi se va părea un an, mai ales acum, când în minte îmi răsună precum un orologiu, numele ei, împletit cu al meu.
Oare când am devenit atât de dependent de ea?
În fața Bisericii, printre zecile de persoane, îmi găsesc prietenii, și nu mă gândesc de două ori înainte de a pornii spre ei. Toată gașca de băieți este aici, toți îmbrăcați în costume pictate în culoarea cernelii, cu papioane roșii și ochelari de soare, de parcă am fi în mijlocul verii, însă adevărul este că timpul ține cu noi, iar soarele ne mângâie pielea cu razele sale, încălzindu-ne, dându-ne posibilitatea de a ne bucura de accesoriile ce le folosim pe timpul veri, făcându-le pe fete să se bucure liniștite de rochiile roșii ce, cu toate că sunt lungi, până în pământ, nu le acoperă o bucată prea mare din trup.
Știu, sunt conștient că atragem toate privirile asupra noastră, suntem șase bărbați destul de înalți și bine făcuți, însă, spre deosebire de alte dăți în care am ieșit cu toții, acum majoritatea suntem luați, iar sexul frumos nu mai este o prioritate pentru noi. Majoritatea avem, deja, sufletul pereche lângă noi!
Îi aud pe băieți lângă mine, dar nu mă pot concentra asupra niciunuia, nu când în minte îmi jonglează imagini cu ea de azi-noapte, cu ea de azi-dimineață, cu ea în momentul în care am cerut-o de soție...
– Au venit! mă scoate dintre gânduri vocea lui Quique și fără să mă gândesc de două ori, mă răsucesc pe călcâie, căutând-o cu privirea pe viitoarea mea soție, însă tot ce pot vedea este un grup de gagici îmbrăcate în roșu, încercând să o ajute pe mireasă să coboare din limuzina albă ce le-a adus până aici.
Aștept până coboară și Maria, sperând că iubita mea a rămas ultima, însă imediat ce aceasta iese pe ușă, tatăl miresei închide ușa, iar șoferul pornește.
Unde este Maya? mă întreb, în timp ce palmele încep să îmi transpire și inima pornește cu viteză, după ce a luat o pauză, așteptând ca femeia pe care o iubesc să îmi apară în fața ochilor.
– A vazut-o cineva pe Maya? îi întreb neliniștit, pe băieți, căutându-i cu privirea pe părinții viitoarei mele soții, însă nici ei nu sunt aici. Și nici Dereck! Este unul din cavaleri, dar lipsește. Ceva s-a întâmplat, sper doar că nu a pățit nimeni nimic!
Mă îndepărtez de grupul ce se îndreaptă spre Biserică, pasându-i lui Quique cutiuța cu monezi de argint, în timp ce încerc să o apelez pe Maya, dar imediat intră robotul, făcându-mă să mă neliniștesc și mai tare. Nu își închide niciodată telefonul, nu l-ar fi închis nici astăzi, nu avea de ce, mai ales dacă ceva s-a întâmplat.
Unde ești, iubito?
Cu mâinile tremurânde, caut numărul de telefon al lui Dereck și îl apelez, însă tensiunea ce o simțeam, se dublează, făcându-mă să fierb în suc propriu, la foc mic, imediat ce aud același robot, repetând cuvintele de acum câteva clipe.
Ce dracului se întâmplă?
Mă răsucesc pe călcâie, într-o mișcare demnă de un soldat în ziua în care se eliberează din armată, pornind grăbit spre locul în care atât fetele cât și băieții din gașcă, s-au strâns. Îmi plimb privirea pe chipurile lor, încercând să îl găsesc pe al ei, sperând că în toată harababura de mai adineauri, nu am văzut-o, însă eșuez pentru a doua oară, i-ar acest lucru îmi face inima să se strângă trimițându-mi în tot organizmul junghiuri ce mă fac să fiu în alertă, tot timpul.
– Unde este Maya? le întreb fără să salut, imediat ce ajung în dreptul lor, atrăgând toată atenția asupra mea, însă nici una din femei nu îmi răspunde, tăcerea surdă fiind singurul lucru ce domnește în mijlocul nostru.
– Catalina!? rostesc numele tipei ce stă așezată în dreapta prietenului meu, având speranța că măcar ea îmi va răspunde, însă amuțește și mă privește cu ochi mari, în momentul în care privirile noastre se întâlnesc.
– Ă! Am crezut că este cu tine, îmi răspunde cu voce joasă, privindu-mă nedumerită. Nu a ajuns acasă la Maria, am crezut că ați întârziat și ați venit direct aici, continuă pe același ton, începând să își plimbe privirea pe chipurile celor ce ne înconjoară.
– Nu este cu mine, am lăsat-o acum o oră acasă la Maria și apoi am venit aici! îi spun pe un ton mai gros decât aș fi vrut, începând să caut numărul de acasă.
– Da, Domnule Marquez! se aude vocea Gloriei, aproape imediat ce am pus telefonul la ureche, luându-mi posibilitatea de a mă gândi prea mult la ceea ce vreau să fac.
– Maya este acasă? o întreb fără alte introduceri, uitând până și de bunele maniere, nimic nu îmi mai pasă în momentul acesta, trebuie să aflu unde este ea.
– Nu, Domnule, nu a trecut pe aici de astăzi de dimineață, când ați plecat...
– Ești sigură? o întrerup mult prea nerăbdător. Nu ai observat nimic ciudat? continui interogatoriul fără a-i da timp să își continuie ideea.
– Nu! neagă aceasta din nou.
– Gloria, urcă în dormitor și vezi dacă are acolo pantofii argintii! aproape că mă răstesc la ea, în timp ce mii de scenarii, care mai de care mai urâte, își fac loc în mintea mea. Nu vreau, sub nici o formă, să cred că i s-a întâmplat ceva rău, nu vreau nici să mă gândesc că cineva i-a făcut ceva rău. Sper din suflet că cele mai negre gânduri ce prind contur în mintea mea, în acest moment, să nu prindă viață.
– Domnule? Mai sunteți acolo? sunt tras din gânduri de vocea femeii, ce a ajutat la creșterea mea, dar care nu a renunțat în nici un moment, oricât de des am rugat-o, să mi se adreseze atât de formal.
– Da!? răspund ezitând preț de o clipă, în timp ce încerc să procesez nesiguranța ce am putut-o simți în vocea ei.
– Mare parte din lucrurile domnișoarei, lipsesc! rostește cu vocea aproape stinsă, făcându-mă să mă gândesc dacă într-adevăr am auzit bine.
– Cum adică, lipsesc? o întreb răstindu-mă fără să vreau, în timp ce pornesc spre locul în care am mașina parcată. Ești sigură? continui, scoțându-mi cheile din buzunar.
– Da! Nu aș minți cu așa ceva, lipsesc o parte din haine, iar cutia cu bijuterii este goală! Îmi răspunde, însă nu îi mai dau posibilitatea să continuie într-un fel sau altul, ci închid telefonul și, cu pași mari, străbat distanța rămasă până la mașină. Nu știu ce vrea să însemne acest lucru, dar sper să fie o glumă proastă, Maya nu ar avea cum să plece și să mă lase, nu după ceea ce s-a întâmplat astăzi între noi. Nu! O iubesc! Mă iubește! Nu se poate să mă fii părăsit! Nu!
Nici nu știu în ce moment am ajuns în mașină sau când am pornit-o, habar nu am dacă am sărit vreun semafor, dacă am trecut pe roșu sau pe verde, nu îmi mai pasă de nimic, doar gândul că nu o voi mai vedea niciodată mă face să îmi croiesc cele mai negre scenarii! Dar nu! Ea mă iubește! Mă iubește prea mult pentru a dispărea în modul acesta! Nu poate face ca cea mai frumoasă zi a noastră, să se transforme în cea mai urâtă, nu îmi poate transforma visul în coșmar, nu ea!
Parchez mașina de-a dura pe alea din fața casei și ies val-vârtej din ea, făcând abstracție de lătratul lui Dark, privirea curioasă a Gloriei și uluirea ce nici măcar nu se chinuie să și-o ascundă bunicul meu. Au fost aici! Toată ziua! Cum naiba nu știu dacă a mai apărut acasă, cum nu au văzut-o plecând?
– Când ați văzut-o pentru ultima dată? îi întreb în momentul în care ajung în dreptul ușii de la intrare, și, cu toate că nu le văd chipurile, sunt sigur că răceala cu care le-am adresat întrebarea le-a dat clar de înțeles că nu am chef de discuții și detalii fără rost în momentul acesta.
– Azi de dimineață, când a plecat cu tine, îmi răspunde bărbatul, ce a jucat rolul de tată mai mult decât cel de bunic, în viața mea, dar băieții de la pază mi-au spus că ea și Dereck au fost aici, acum vreo două ore, a coborât doar ea din mașină, el a așteptat la poartă, iar după vreo cincisprezece minute a revenit și ea, cu o geantă de umăr. Au plecat fără să mai spună ceva. Javier spune că ea plângea! continuă, iar singurul lucru ce se poate citii în vocea lui este teamă. Teama că aș putea face ceva necugetat!
– Unde dracului ați fost de nu a-ți văzut-o? țip disperat, în timp ce mă întorc cu fața spre ei. Nu sunteți buni de nimic! concluzionez cu scârbă, în timp ce le întorc din nou spatele și pornesc spre lift.
Ar fi putut intra oricine în casă, ar fi putut să îi fure cu ei înăuntru, iar ei nu ar fi aflat nimic! La dracu! La dracu! La dracu! înjur în gând, cu furie, în timp ce pășesc în cutia metalică și apăs pe tasta cu numărul doi.
– Ce ai făcut, iubito? șoptesc mai mult pentru mine, în momentul în care parcurg cei câțiva metri de la lift până la camera ce o împărțim încă de când s-a mutat aici. Nu cred că a dormit mai mult de o săptămână singură, nici nu ar fi avut cum să o facă! Încă de când am văzut-o prima dată, am știut că nu voi vrea să îi mai dau niciodată drumul din brațele mele, mi-am jurat că nu o voi face niciodată și nu am de gând să îmi încalc această promisiune, cu atât mai puțin acum, când ea va deveni soția mea.
O dată ce trec de ușa albă, din lemn, plămânii mi se umplu de parfumul ei, iar privirea o caută cu disperare, sperând că Gloria și bunicul m-au mințit, sperând că este vreun joc de-al ei, menit să mă enerveze, însă realitatea dură mă lovește din plin în momentul în care ochii mei nu îi întâlnesc pe ai ei, nicăieri! Doar parfumul ei și câteva haine au mai rămas, altfel aș fi putut jura că nici nu a fost vreodată aici. Până și poza cu noi doi, de la balul Doamnei Sanchez, lipsește de pe noptieră!
Iau în mână cămășuța de noapte ce i-a îmbrăcat trupul, seara trecută după ce am făcut dragoste, așa cum nu am mai făcut-o niciodată, și mi-o duc la nas, inspirându-i parfumul. Miroase a ea, a noi, a iubire!
– Unde ești, dragostea mea! las să-mi scape cuvintele printre buze, plimbându-mi privirea de jur-împrejurul meu, fără să dau drumul bucății de material, ce îi aparține ei, însă nimic nu îmi atrage atenția. Nimic în afara liniștii ce este aproape asurzitoare, nimic în afara parfumului ei, ce în momentul acesta mă tem că va dispărea așa cum a făcut-o ea, fără un cuvânt, fără o explicație, fără un Adio! sau Rămas bun!.
Îmi scot telefonul din pantaloni și o apelez din nou, însă în momentul în care acesta începe să îmi sune în ureche, ceva se aude vibrând, atrăgându-mi atenția. Îmi rotesc privirea în toate părțile, până în momentul în care zăresc telefonul său pe noptiera din dreapta patului. Ocolesc bucata de mobilă ce a fost martor tăcit a multor nopți de dragoste, jurăminte rostite sau făcute din priviri și promisiuni, ajungând pe partea ei de pat, însă alung gândul de a căuta un indiciu în smartphone-ul său, în momentul în care zăresc hârtia frumos împăturită, pe care acesta este așezat.
Cu mâinile tremurânde o ridic, însă nu am curaj să o despăturesc și să o citesc înainte de a mă așeza înapoi, pe marginea patului, nu când știu, când am presentimentul, că nu îmi va plăcea nimic din ceea ce este scris acolo. Nu poate fi nimic rău, poate o călătorie apărută în ultimul moment, poate s-a întâmplat ceva în Miami și a trebuit să plece! mă încurajez, însă fără rost. Nici tremuratul nu îmi este alungat și nici furtuna ce parcă prinde putere, cu fiecare moment ce trece de când nu știu nimic de ea, nu pare că vrea să se astâmpere.
Trag o gură puternică de aer și despăturesc hârtia, începând să îmi plimb cu curiozitate și teamă, privirea pe cuvintele frumos scrise:
Știu că probabil în momentul acesta mă urăști, că poate toată dragostea pe care o simțeai pentru mine, s-a sfărâmat în praf și a fost luată de vânt, că orice ți-ar spune, oricine, nu îti vei schimba părerea, dar să mă ierți! Să mă ierți, iubirea mea! Te iubesc, te voi iubi mereu și îti jur că voi fi a ta, că nu voi mai fi a niciunuia, până în ziua în care Dumnezeu îmi va lua și ultimul suflu, chiar dacă nu voi mai fi lângă tine. Îmi doresc din suflet să mă ierți! Să mă ierți și să mă uiți, îți doresc să fii fericit, iubitule, să găsești pe cineva care te va iubi și îți va putea oferii tot ce eu nu am fost în stare. Te iubesc, Alex! Te voi iubi mereu! Iartă-mă pentru ceea ce am făcut, dar îți jur pe tot ceea ce am mai sfânt, că într-o zi mă vei înțelege!
Citesc cu vocea joasă textul scris cu cerneală neagră, la fel de neagră ca întunericul ce îmi împăienjenește sufletul, simțind cum ochii încep să mă înțepe, privirea mi se încețoșează și lacrimile încearcă să își facă drum pe obrajii mei.
– Nu! Nu! Nu! țip frustrat, trecându-mi o mână prin păr, imediat ce îmi scot papionul și îl arunc pe undeva prin cameră.
La dracu cu tot! Nu înțeleg ce mama naibii înseamnă toate astea, unde dracului a dispărut fără urmă de la nenorocita aia de petrecere și nici de ce a făcut-o, dar jur, chiar dacă va fi acesta ultimul lucru pe care îl fac, am să o găsesc și va trebui să îmi dea o nenorocită de explicație.
Nu mi se poate întâmpla asta din nou! Nu pot pierde din nou tot ceea ce iubesc, nu pot! Nu vreau!
– La dracu, Maya! țip nervos, strângând în mâna stângă bucata de hârtie, în timp ce pe dreapta mi-o trec nervos prin păr.
Mă răsucesc pe călcâie și pornesc grăbit spre ieșire, lucrurile nu vor rămâne așa, nu îmi poate face asta! Nu ea! Nu singura femeie pe care o iubesc mai mult decât orice altceva pe lumea aceasta!
Sfârșit!