Am o soră! Am avut și un frate! îmi sună în minte cuvintele lui Alex, dând startul unei furtuni de întrebări ce sunt frânate de o altă replică a sa, Nu despre ei este vorba acum!
Ba bine că nu, fix despre ei este vorba! Fac parte din el, din viața lui, iar dacă vreau să ajung să îl cunosc cu adevărat, trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu ei. Unde sunt?
Privind în urmă la toate discuțiile ce le-am avut până acum, realizez un lucru ce mă înspăimântă într-un prim moment. Faptul că nu îi cunosc părinții mă face să îmi pun o multitudine de întrebări legate de trecutul viitorului meu soț.
Nu știu nimic despre femeia ce i-a dat viață, așa cum nu știu nici despre bărbatul ce, fără să vrea, l-a împins într-o lume în care nesiguranța se împletește cu adrenalina, creând o tornadă de pericole ce, la un pas greșit, poate scăpa de sub control, aruncându-l în ghearele însetate de sânge ale morții.
El e șeful, el conduce tot, e capul răutăților, dar și omul care a tras din mizerie o groază de persoane, oferindu-le posibilitatea unei noi vieți.
Poate că nu câștigă aceste cantități, destul de mari, de bani, făcând ceva legal, dar toți riscă pentru un venit ce le poate schimba viața într-una mult mai bună.
Dovada cea mai clară, palpabilă și elocventă este Flavio! Nu avea nimic, iar acum are totul. Aproape că nu îmi vine să cred, se încadrează atât de bine în societatea din care face parte acum, încât ai putea jura că toată viața lui și-a petrecut-o printre ei, nu că s-a integrat ceva mai târziu, transformându-se dintr-un refugiat într-un refugiu pentru femeia iubită.
Mașina rulează cu viteză constantă spre o nouă țintă, spre o altă locație necunoscută mie, un alt loc necunoscut, dar care are o importanță semnificativă pentru bărbatul ce a căzut în prăpastia gândurilor încă de când a pășit în intimitatea automobilului.
Aș vrea ca picăturile de ploaie ce se preling în șiroaie pe barbriz, creând drumuri doar de ele cunoscute, să îi spele sufletul și gândurile de neliniști, să le ia cu ele și să le îngroape adânc în întunecimea pământului, lăsând lumina, liniștea și voia bună să își facă casă în sufletul lui.
Dacă acum câteva săptămâni, gândul că sediul este locul în care se desfășoară altfel de activități, în afara celor legale, mă terifia, acum, cunoscându-l pe Alex, nu mă mai sperie atât de tare acest lucru.
Nu obligă pe nimeni să consume narcotice, nu pune nimănui pistolul în mână cu forța, toți cei care aleg să consume sau să folosească așa ceva, sunt conștienți de riscurile la care se supun. Nici un necunoscător nu s-ar băga în asta, fără să știe despre ce este vorba.
Singurul gând ce, în momentul de față, sălășluiește în sufletul meu este împletit cu teama că într-o zi va fi prins, aruncat într-o închisoare rece și macabră, privându-l de libertate, smulgându-l din brațele mele.
- Unde sunt frații tăi? mă trezesc întrebându-l în momentul în care realizez că, deocamdată, nu este dispus să mai spună ceva, însă nici eu nu sunt gata să las liniștea ce s-a așezat în mașină, să creeze între noi o prăpastie.
Am o mie de întrebări la care aștept o mie de răspunsuri, nu sunt dispusă să accept mai puține, dar sunt deschisă la informații noi, mă simt precum un burete dornic să absoarbă cât mai multă apă. Apa, vitală mie, se separă în viata bărbatului ce îl iubesc, în părticele minuscule, dovedindu-mi că viața mea a fost mult mai ușoară decât a sa. Știu, sunt conștientă că, într-o zi, va veni momentul în care nu voi mai putea continua această luptă, această poveste ce se țese, cu fiecare zi ce trece, fără să-i cunosc mai bine trecutul, însă nu mă văd capabilă să îl oblig să înfrunte fantomele lui.
Am învățat, de-a lungul ultimilor trei ani, că nu vei ajunge să trăiești cu adevărat prezentul și să speri la un viitor mai bun, decât după ce îți înfrunți și accepți trecutul. Prezentul îl avem, îl construim cu fiecare moment ce vine, transformându-l în amintiri demne de păstrat în cufărul vieții, însă pentru a avea viitorul ce ni-l dorim, am nevoie sa îi cunosc trecutul, să îl înțeleg și să îl fac al meu, doar așa vom ajunge un întreg.
- Sor-mea, nu știu! A plecat de acasă, lăsând în urma ei un bilet în care ne ruga să nu o căutăm pentru că va fi bine, au trecut trei ani de atunci, trei nenorociți de ani în care am cautat-o necontenit, în care nu am renunțat să sper că este bine! îmi răspunde, într-un sfârșit, la întrebare, lăsând să se vadă unda de frustrare ce pune stăpânire pe el, când neputința de a-și găsi sora, îi acaparează întreg trupul. Știu că este undeva, că îmi știe toate mișcările, dar nu știu unde. O simt, dar nu o văd! continuă cu mult mai puțină forță de data aceasta, lăsând melancolia să ia locul frustrării.
Nu îmi scapă din vedere felul în care degetele de la mâini i s-au albit pe volan, făcându-mă, într-o oarecare măsură, să îmi pară rău că am insistat pe subiectul acesta, însă este prea târziu pentru acest lucru, curiozitatea m-a învins încă o dată!
Încercând să îl ajut să se relaxeze, dar și să înțeleagă că eu nu am de gând să plec, nici acum și nici mai târziu, îmi lipesc palma de ceafa lui și, cu buricele degetelor, încep să trasez linii și cercuri, creând tablouri abstracte pe pielea sa fină.
Răsuflă ușor, în timp ce mușchii i se detensionează, iar eu, fără să vreau, zâmbesc. Mă bucur enorm să știu că am efectul acesta asupra lui, pentru că și el îl are asupra mea.
- Iar Alberto a murit! continuă aproape în șoaptă, în timp ce oprește mașina în dreptul unui depozit.
Nu știu când și cum am ajuns aici. Am fost prea absorbită de gânduri și de Alex, pentru a mai fi atentă la ce se întâmplă în jurul meu, însă nu îmi scapă din vedere nici afirmația legată de fratele lui. Aș vrea să știu mai multe despre asta, să aibă încredere și să îmi spună ce s-a întâmplat, de ce și cum a murit, dar sunt conștientă că, acesta, nu este momentul potrivit pentru a continua această discuție.
- Unde suntem? întreb curioasă, cercetând cu privirea tot ceea ce se află în jurul meu. Mai exact, depozite și iar depozite. Observ în depărtare sigla de la Coca-Cola, în fața mea este cea de la Nutella, iar peste drum este un service auto al celor de la Mercedes. Pare a fi un parc industrial, dar să dea naiba dacă știu unde este.
- Parcul industrial La Alcoraya, îmi răspunde calm, lămurind în acest fel nedumerirea din mintea mea. Aici este sediul, iubito, continuă gesticulând cu energie.
- Așa în văzul lumii? continui interogatoriul cu aceeași dorință nesățioasă de cunoaștere, mirându-mă că a avut curajul de a lăsa lucrurile atât de aproape de potențiali curioși.
- Iubito, unde ascunzi cel mai bine lucrurile ce nu vrei să fie văzute? mă întreabă Alex, dar nu îi răspund, mi se pare prea periculos să ascunzi cantități uriașe de droguri în văzul lumii. La vedere! Întotdeauna vor căuta în locurile părăsite sau cu acces restrans, pentru că acelea sunt locurile în care novații își ascund marfa, însă eu am preferat să o arunc în mijlocul populației, acolo unde nu se vor gândi niciodată că vor găsi ceva de genul, continuă să îmi explice, câteva secunde mai târziu, fără ca măcar să aștepte un răspuns din partea mea.
Între vestea că fratele lui este mort, sora îi este dispărută și faptul că, în sfârșit, am ajuns la faimosul sediu, o mie de senzații noi au pus stăpânire pe trupul meu, imobilizându-mă în scaun.
Mi-e teamă, cu toate că știu că Alexander nu m-ar pune niciodată în pericol.
Sunt curioasă, extrem de curioasă să aflu ce se ascunde în spatele porților negre, dar nu mă pot mișca, pur și simplu am rămas paralizată în scaun, privind lung, spre mult râvnita locație.
- Vino! îmi atrage atenția vocea blândă a bărbatului ce îmi bântuie inima și mintea, dar să dea naiba de știu când a coborât și când mi-a deschis ușa. Dacă nu ar fi vorbit nici că aș fi observat mâna ce mi-a întins-o, elegant, pentru a mă ajuta să cobor.
Într-un final, îmi așez mâna într-a lui și cobor, însă Alex mi-a observat deja ezitarea din gesturi. Știu că s-a lăsat destul de greu convins să mă aducă aici, că s-a luptat cu o groază de gânduri, pro și contra, înainte de a lua decizia aceasta, așa că, îmi adun toată stăpânirea de sine de care am nevoie și, lipindu-mi buzele de ale lui, printr-un sărut scurt și cast, îi dau de înțeles că sunt bine.
Probabil că, deja, s-a învățat cu felul meu de a-i spune că nimic rău nu se întâmplă cu mine, pentru că în secunda următoare, îmi transformă sărutul într-unul pasional, plin de dorințe și promisiuni, de iubire și încredere și de tot ceea ce am nevoie pentru a putea înfrunta ceea ce mă așteaptă dincolo de cele două porți negre.
În momentul în care limbile noastre se întâlnesc, în care aroma mentolată a gurii sale împletită cu cea de whisky, îmi răsfață papilele gustative, gem de plăcere, nefiind capabilă să mai maschez efectul ce îl are asupra mea.
Mă excită până și când mă sărută! Nu este nevoie de nimic mai mult pentru a-mi alunga temerile și a-mi distrage atenția, iar el știe, foarte bine, acest lucru.
- Intrăm? mă întreabă, un moment mai târziu, când sărutul ne este întrerupt de lipsa aerului.
Nu aș vrea să o facem! Nu aș vrea să mă opresc, aș vrea să mă delectez încă o dată cu aroma guri sale, însă nu e nici locul și nici momentul potrivit, pentru a începe ceva ce nu voi mai putea opri, decât atunci când amândoi vom răsufla greu, din cauza inimilor ce au prins viteză, în momentul în care sufletele ne-au căzut în gol de pe marginea vulcanului ce în loc de lavă, fierbe plăcere, pură plăcere carnală.
Dau afirmativ din cap în momentul în care realizez că nu prea am de ales și, lipindu-mă de el, pornim împreună, cu pași mici, spre locul în care mi-am dorit să ajung încă de acum câteva săptămâni, când l-am auzit, pentru prima dată, pe Quique, vorbind despre el.
Imediat ce trecem de intrare, o încăpere enorm de lungă și exagerat de înaltă mi se așterne în fața ochilor. De o parte și de alta, în dreptul pereților pictați în alb, sunt așezați zeci de paleți, îmbrăcați în folie, ascunzând în interiorul lor, cred eu, droguri. Zeci, poate sute de kilograme de cocaină sau alte narcotice cu care, Alexander, încă face trafic.
Murmurul unor voci necunoscute se aude vag, însă privind de jur împrejurul meu, nu văd pe nimeni, dar nici nu mai caut din momentul în care privirea îmi cade pe masa din mijlocul încăperii.
Arme! Arme de foc! Zeci, poate sute de arme, zac frumos arănjate pe masa la care ar putea mânca lejer aproximativ treizeci de persoane.
Fără ca măcar să fiu pe deplin conștientă de ceea ce fac, mă îndepărtez de Alex și, cu pași mici, pășesc teleghidată spre locul cu pricina.
Pistoale, arme de vânătoare, lunete, gloanțe de mărimi diferite, pistoale de buzunar, toate stau așezate ca într-un muzeu.
Mă plimb ușor de-a lungul mesei, trecând cu buricele degetelor pe deasupra lor, până în momentul în care, atenția îmi este captată de un pistol de mici dimensiuni.
Nu știu de care este! Este clar ca Bună ziua! că nu știu prea multe despre arme, dar nu mă pot abține să nu îl prind între degete. Îmi mișc ușor privirea pe el, admirând felul în care este lucrat. Este ușor, foarte ușor, pare a fi exact genul acela de pistol ce îl poartă, doamnele și domnișoarele din Statele Unite, tot timpul în poșetă.
Nu am avut niciodată curiozitatea de a folosi o armă, are și tata vreo două arme de vânătoare și un pistol de nouă milimetri, dar nu m-au fascinat niciodată în felul în care o face aceasta.
De parcă mâinile ar avea gândire proprie, le simt ridicându-se și, țintind spre nimic, mă așez în poziția din care știu că se trage.
- Mâna mai sus, aud vocea caldă a iubitului meu, și fascinată de senzația de putere ce mi-o dă faptul că am o armă de foc în brațe, îi ascult sfatul și ridic mâinile puțin mai sus. Cam aceasta este poziția corectă, însă nu te pot lăsa să tragi aici, dar, dacă vrei, mâine mergem și tragi.
- M-ai învăța să trag? cuvintele îmi scapă de pe buze, fără ca măcar să mă gândesc la ceea ce vreau să zic, uimindu-mă și pe mine, hotărârea ce mi se simte în voce.
Imediat după ce îmi plasează, pe umărul drept, un sărut tandru, ce îl simt în toate măruntaiele, face doi pași pe lângă mine, ajungând în fața mea. Patul armei este lipit de umărul său, făcându-mă să îmi dau seama că, în momentul de față, viața lui Alex este în mâinile mele.
Mă simt puternică și încă cumva, un sentiment ce nu îl pot descrie, ce nu l-am mai simțit până astăzi. Este o senzația ciudată cea care i se alătură, mă simt una cu arma, de parcă ar fi parte din mine, de parcă este normal să se odihnească în mâinile mele. Îmi place senzația aceasta, la fel de tare cum mi-ar plăcea, ca în momentul de față, să mă aflu într-o sală special amenajată pentru a-mi putea descărca nervii și frustrările trăgând până când mâinile nu ar mai fi capabile să țină pistolul în ele.
- Ai vrea? întreabă zâmbind, privindu-mă cu interes.
Ceea ce mă miră este faptul că nu se teme, aș putea trage în orice moment, perforându-i umărul, dar în privirea lui nu se citește nimic în afară de pura încredere. Are încredere că nu îi voi face niciodată rău, intenționat.
- Ce pistoale ai? mă interesez, în timp ce așez pistolul în locul din care l-am luat și, trecând cu nonșalanță pe lângă bărbatul ce, cu fiecare secundă ce trece, îmi dovedește cât de puțin îl cunosc, continui cercetarea armelor de pe masă.
- Am toate tipurile de arme ce s-au comercializat de-a lungul timpului. Rusești, nemțești, americane, orice armă își dorește clientul, îi pot face rost.
Alexander îmi explică mândru, în timp ce omoară spațiul dintre noi și mă trage în brațele sale. Nu știu de ce, dar sinceră să fiu, mă așteptam să mă sperie locul acesta, dar, din contră, mă simt în siguranță. Înconjurată de naiba știe câte zeci, poate sute de kilograme de droguri, lângă o masă plină de arme de foc, eu mă simt în siguranță.
Mă bulversează sentimentul acesta! Nu mi se pare logic și firesc, dar mă simt de parcă este normal să mă aflu aici, de parcă locul meu este aici.
- Ce pistol e ăla? întreb, în timp ce mă răsucesc în brațele sale și îl privesc cu interes în ochi.
- Un Glock 23, de calibru 40. De ce? rostește ferm cuvintele, în timp ce își așează palmele pe talia mea.
- Pentru că îmi place! vine cu pripă răspunsul meu, făcându-l pe Alexander să se încrunte. Mă înveți să trag cu el? repet întrebarea, ce mi se pare că o tot evită, fără să îmi mișc ochii dintr-ai săi.
- Probabil! Acum haide, suntem așteptați! răspunde agitat, în momentul în care realizează că nu am de gând să renunț la asta.
Îl urmez tăcută de-a lungul halei, până ce o ușă neagră, așezată pe peretele din dreapta, ne întâmpină deschisă, invitându-ne să pășim prin ea.
Asta și facem! Pășim ferm pe holul ce ne desparte de locul în care, murmurul de mai devreme, se transformă în șoapte, iar apoi în voci clare, ajutându-mă să deslușesc glasul unei femei și a cel puțin patru bărbați.
- Când vrei să plecăm îmi spui! îmi șoptește viitorul meu soț, în momentul în care pășim în camera ce pare a fi un living uriaș.
Două canapele negre, din piele, în formă de L, stau față în față, despărțite de o masă joasă din sticlă. Un televizor enorm, agățat pe peretele din fața ușii și o bibliotecă transformată în bar, sunt singurele articole ce decorează imensa încăpere.
Exact așa cum am intuit, o singură femeia se află în grupul gălăgios, iar aceea este persoana ce, datorită conjuncturii, din dușman am ajuns să o văd ca pe o prietenă.
- În sfârșit ați ajuns! îmi atrage atenția vocea lui Quique, însă nu îmi mut privirea la el decât după ce fac inventarul celor ce ne așteptau.
Flavio cu Daniella, Quique și încă cinci bărbați necunoscuți, ce nu par a depăși vârsta de treizeci de ani, alcătuiesc grupul gălăgios. Toți ne privesc curioși, însă nici unul nu îndrăznește să mai adauge ceva.
- Unde-i restu? sparge liniștea incomodă, iubitul meu, în timp ce își pune mâna pe talia mea și mă îndrumă spre centrul camerei.
Fără să vreau, îmi centrez toată atenția spre bărbatul ce, cu ani în urmă, nu era decât o persoană însetată de bani. Nu mi-l pot imagina ca pe un puști răzvrătit, traficant de droguri, cu femei pe centură. Pur și simplu, bărbatul stilat de acum nu se potrivește cu imaginea unui asemenea puști.
- Unii se ocupă de transportul de arme, iar Enrique și restu, de droguri, ați nimerit o zi destul de agitată, răspunde Flavio în momentul în care ajungem lângă ei.
Fac cunoștință cu ceilalți bărbați, fără să mă îndepărtez prea tare de Alexander, nu știu de ce, dar dacă i-aș fi cunoscut în alte împrejurări, mi s-ar fi părut oameni normali, însă cunoscându-i aici, înconjurați de arme și droguri, teama este sentimentul ce pune stăpânire pe mine, în momentul în care le strâng, cu o mică ezitare, mâinile.
Ne așezăm pe canapele, imediat după ce unul din băieți, cred că Marco, dispare în spatele barului cu intenția de a pregăti ceva de băut.
Sunt prinsă la mijloc, între Alex și Daniella, însă nu mă pot concentra la discuția despre transporturile din seara aceasta, începută de Flavio. Nu mă interesează toate detaliile legate de logistică. Am aflat că poliția este de partea lor și că eventualele incidente, ce pot apărea din cauza bandelor novate, sunt rezolvate cu ușurință de către aceștia.
***
Am mai bine de o oră de când, prinsă în discuția cu Daniella despre trăsnăile lui Matei, am uitat de locul în care mă aflu și de ceea ce mă înconjoară, însă subiectul deschis de Quique începe să îmi atragă atenția, iar cuvântul moarte lângă numele iubitului meu, mă rupe în totalitate de discuția cu femeia de lângă mine, concentrându-mă asupra bărbatului ce nu încetează, în nici un moment, să mă surprindă.
- Nu aveam încotro! Ori muream eu, ori o făcea el, iar eu nu sunt dispus să mor, nu acum când, în sfârșit am găsit-o pe ea! se aude vocea clară a celui ce, știu sigur, încearcă să îi cucerească inima prietenelei mele, iar aceea ea, cu siguranță, este Catalina.
- Ai omorât pe cineva? pun brusc întrebarea ce tocmai a luat naștere în mintea mea, pe un ton cu mult mai înalt, decât cel ce îl folosesc în mod normal, atrăgând toată atenția asupra mea.
Nu știu cum, dar, până acum, nu m-am gândit, în nici un moment, la posibilitatea aceasta. În lumea în care Alex se învârte, crimele sunt la ordinea zilei și oricine își poate pierde viața, în orice moment.
- Nu! se aude ferm, răspunsul ce îl așteptam cu nerăbdare, iar eu pot, în sfârșit, să răsuflu ușurată.
Mi se pare că au trecut zeci de ani, între momentul în care am pus întrebarea și cel în care el s-a decis să răspundă. Mii de scenarii au avut timp să își facă loc în mintea mea, mai ales după satisfacția și senzația de putere ce le-am experimentat cu câteva ore în urmă, când, arma din mâinile mele, era ațintită spre umărul lui Alex.
- Ar trebui să mergem, continuă ceva mai blând de data aceasta. Nu îi dau un răspuns, însă, cu grabă mă ridic de pe canapea.
Vreau acasă, vreau la noi în dormitor, în patul nostru, în siguranța brațelor sale, înainte ca gândurile și demonii negrii, mai negrii ca noaptea, să apuce să pună stăpânire pe mintea și sufletul meu.
Salut din mers pe toată lumea fără să mă opresc în vreun moment și, cu mâna lui Alexander împletită cu a mea, pășesc în exteriorul depozitului.
Nu sunt în stare să mai zic nimic. Gândul că, bărbatul ce îl iubesc, s-ar putea transforma, oricând, într-un asasin, m-a lovit prea puternic, pentru a mă putea menține fermă.
Mă așez cumințică în interiorul mașinii, mult prea ocupată să fac inventarul zilei de astăzi. Nu știu dacă Flavio și Daniella ne-au urmat, dar nici nu îmi mai pasă în momentul de față.
Aud portiera lui Alex închizându-se, iar în momentul în care autoturismul se pune în mișcare, mă las copleșită de multitudinea de sentimente și senzații ce le-am experimentat de-a lungul acestei dupamieze.
Am să păstrez intactă, pentru tot restul vieții, ziua aceasta. Aș fi declarat-o sfântă, dacă aș fi putut, dar nu sunt în măsură să îi oblig pe ceilalți să o vadă în felul acesta, însă am implantat-o adânc în suflet meu, atât de adânc, încât nici moartea nu mi-o va putea smulge din minte și suflet. Mă va urmări mereu, oriunde voi merge.
Azi, după săptămâni bune, am reușit să îl cunosc pe adevăratul El!
Pe Alexander-prietenul, ce nu își lasă la greu oamenii care îi sunt loiali!
Pe Alexander-șeful, ce este de ajuns să ceară sau să spună ceva și imediat i se aduce, ale cărui ordine sunt sfinte, nimeni neîndrăznind să le încalce sau contrazică.
Un Alexander protector, foarte protector, dispus să facă orice pentru a mă apăra, pentru a mă știi sănătoasă și în siguranță.
Un bărbat cu mii de vicii eclipsate de un suflet bun și nobil.
Un chip frumos ce ascunde mii de demoni sălbatici, ce imediat ce vor fi lăsați să iasă la suprafață, vor nimici totul în calea lor.
Un om puternic, capabil să reacționeze sub presiune, la fel de lejer cum o face atunci când, râzând zglobiu, se joacă cu Matei în curtea din spate.
Un bărbat plin de nesiguranță și temeri, bântuit de gândul că voi pleca cu prima ocazie, capabil să-și ascundă temerile în spatele unui zâmbet cald.
Bărbatul complex, pe care îl iubesc cu toată ființa mea, omul pentru care sunt dispusă să lupt până ce trecerea în neființă ne va despărți, soțul cu care îmi doresc o familie și acei mulți copii ce mi ia înșirat zilele trecute, El, acel El, ce se potrivește perfect cu sufletul meu.
-Nu voi pleca, Alex! Nu plec nicăieri iubitule, nici acum, nici mai târziu sau altă dată. Încă nu s-a născut persoana și nu a fost săvârșită fapta ce mă poate îndepărta de tine. Te iubesc prea mult, să plec ar însemna să mă condamn singură la o moarte înceată și chinuitoare! rostesc cu căldură și sinceritate cuvintele ce simt că iau naștere din cele mai ascunse cotloane ale inimii și sufletului meu.
Chiar nu mint, Alexander este mult mai mult decât pare sau decât lasă să se vadă, iar eu sunt norocoasa ce a ajuns să îi cunoască sufletul și trecutul, înțelegând, acum, mult mai bine, gesturile și acțiunile sale.
Nu aș schimba nimic la el! Un singur lucru, o singură acțiune dispărută sau schimbată, din trecutul său, ar transforma bărbatul, în ale cărui brațe stau, în altul, într-un necunoscut!