– Cumva, mă duci la sediu? întreabă serioasă, ațintindu-mă cu privirea, parcă încercând să ascundă teama ce i-am simțit-o în voce.
– Ai vrea? îi răspund ferm, privind-o cu coada ochiului, curios de reacția ei, însă, spre uimirea mea, doar și-a strâns buzele într-o linie dreaptă și a întors privirea spre geam, lăsându-mă cu impresia că încearcă să memoreze orice detaliu despre drumul pe care suntem, fără a-mi da un răspuns, însă știu, mai bine ca oricine, că răspunsul ei este Da! Aș vrea să merg.
Toată după-amiaza nu am făcut altceva decât să dau mesaje și să încerc să îi strâng pe toți la sediu. Dacă vrea să îmi cunoască trecutul, este mai bine să o facă acum, cât încă mai poate pleca liniștită, pentru că din momentul în care va deveni Doamna Marquez, nu se va mai duce nicăieri de lângă mine.
Nu sunt dispus să o pierd! Nici acum și nici mai târziu, dar deocamdată nu o pot ține alături de mine cu forța. Maya este o femeie mult prea independentă pentru a fi ținută sub papuc de un bărbat, nu este libertină, ci capabilă să se descurce singură în orice conjunctură. Dovada clară este firma familiei ei.
“Phoenix„ nu a fost niciodată mai productivă ca acum, iar bijuteriile create în atelierele ei se vând cu succes peste tot în Europa.
Poate că nu este momentul potrivit să o duc în locul în care răul își are casă, nu acum când un camion cu șase sute de pistoale este pe punctul de a ajunge la bază, iar un altul cu opt sute de kilograme de cocaină trebuie să plece în noaptea aceasta spre Belgia, dar nici nu am de gând să o las să se mai tortureze singură, cu o mie de gânduri legate de cuvintele Amandei.
Eduardo m-a avertizat, mi-a spus că este dispusă să facă orice pentru a o îndepărta pe Maya de lângă mine, pentru a-i face rău și a o întoarce împotriva mea, de aceea prefer să afle adevărul de la mine, înainte de a-i spune Amanda tot felul de minciuni.
Fac dreapta, ieșind de pe șoseaua principală, intrând în unul din cartierele rezidențiale de la marginea satului. Dacă vrea să mă cunoască, va trebui să aibă răbdare și să mă asculte, înainte de a mă judeca, iar dacă atunci când va afla totul, va alege să plece, am să îi dau drumul.
O iubesc prea mult pentru a o obliga să intre într-un joc din care nu va mai putea ieși niciodată, nici unul din noi nu o mai poate face! Fizic da, dar amprenta acestei lumi, lăsată în sufletul unuia, este mult prea adâncă pentru a o putea șterge sau astupa. Este periculoasă lumea mea, cea din spatele a ceea ce se vede, dedesubturile, ceea ce se ascunde de lumina caldă și blândă a soarelui, înfrățindu-se cu răceala și întunericul nopții, prea periculoasă pentru o persoană atât de pură cum este ea.
– Totul a început când aveam optsprezece ani, mă trezesc vorbind, însă tonul pe care rostesc cuvintele mi se pare, până și mie, străin. Abia îl cunoscusem pe Flavio, puștiul de atunci nu mai are nici o treabă cu bărbatul de acum, era rece, nu-i era frică de nimic și era în stare de orice pentru a face bani. Mie banii nu îmi lipseau, însă îmi lipsea libertatea. Îmi doream să pot să fac tot ceea ce doresc, când doresc și cum doresc, dar tata nu mă lăsa! continui ceva mai blând, de data aceasta.
Oprind la un stop, întorc capul spre femeia din dreapta mea, curios să îi văd reacția, însă este pentru prima dată când, pe chipul iubitei mele, nu se poate citi nimic, nimic în afara curiozității.
– Adică, Flavio nu a avut dintotdeauna statutul social de acum? se interesează, privindu-mă cu ochii mijiți, dând astfel startul miilor de întrebări ce îmi vor fi adresate de-a lungul acestei după-amieze. Dacă nu ar fi zis nimic nici acum, aș fi crezut că i se întâmplă ceva, pentru că nu este deloc tipic ei să tacă atât de mult timp.
– Nu! îi satisfac în pripă curiozitatea. Înainte de a ne cunoaște, era dispus să facă orice pentru bani, bun sau rău, legal sau ilegal, nu conta, numărul banilor ce îi intrau în buzunare erau singurul lucru important pentru el.
– Nu cred, pare un om bun! șoptește mirată, privind pierdută prin parbrizul mașinii.
– Este un om bun! îi întăresc cu seriozitate vorbele. Este fratele ce mi l-am dorit mereu, continui, în timp ce parchez mașina în fața unei case de la marginea cartierului rezidențial.
Nu este nici la fel de mare, nici la fel de drăguță ca și celelalte, nu este lăsată de izbeliște, dar nici îngrijită nu o poți cataloga, însă este primul lucru cumpărat de mine atunci când am intrat în lumea aceasta.
Nu am mai fost aici de foarte mult timp, dar sunt multe lucrurile ce mă leagă de acest loc, poate că de aceea nici nu am vândut-o până acum.
Cobor din mașină și mă sprijin de ea, privind pierdut printre gratiile de la poartă spre locul ce l-am numit acasă o perioadă lungă de timp. Aici a început totul! Mii de imagini din aceea perioadă îmi trec prin minte, tablouri pictate cu petreceri nu tocmai permise în societatea din care fac parte, unde drogurile și alcoolul erau invitați speciali, însă sunt scos dintre ele, în momentul în care femeia pe care o iubesc se așează lângă mine.
– Vino aici, îi spun blând, făcându-i semn să se așeze cu spatele lipit de pieptul meu.
Parfumul ei mă relaxează, atingerea ei îmi alungă orice urmă de încordare din organism, iar dacă vreau să nu o sperii, trebuie să îi povestesc lucrurile într-un mod mai voalat, însă pentru asta, am nevoie să rămân lucid și să nu mă pierd în gandurile negre, ce îmi întunecă de fiecare dată gandirea și raționamentul. Trebuie să am grijă de ea, să o protejez și să îi ofer tot ce e mai bun, cu atât mai mult, acum, când va deveni soția mea.
– Cine stă aici? întreabă imediat după ce se așază comod între picioarele mele, cu spatele lipit de pieptul meu.
Profit de felul în care stă și îmi lipesc palmele de pântecul ei. Nu știu de ce, dar în ultima perioadă, în momentul în care îmi lipesc palmele de burtica ei, un fior dulce, o lumina ce îmbrățișează culorile calde ale curcubeului pune stăpânire pe organismul meu, alungând orice urmă de îndoială, orice gând negru, transformând întunericul din mine, în lumină, într-un singur moment.
Sunt atras precum un magnet de locul acela!
– Acum nimeni! îi răspund, în timp ce îi alint umărul drept cu un mic sărut. Ar fi trebuit să își pună geaca pe ea, însă nu a făcut-o, iar rochia beige, ce îi îmbracă trupul, nu doar că îmi pune imaginația la încercare, ci este și destul de subțire pentru perioada aceasta.
– Atunci? continuă interogatoriul la fel de curioasă, iar eu zâmbesc amar, dându-mi seama că va vrea să știe totul, iar totul este prea mult pentru sufletul ei plin de lumină și căldură.
– Așa cum ți-am spus, aveam optsprezece ani când l-am cunoscut pe Flavio, abia îi împlinisem, iar tot ce îmi doream era să fiu liber. Eram sătul de tatăl meu și de regulile lui! Școală, școală și iar școală, plus aceeași discuție care consta întotdeauna în: Trebuie să fii cineva în viață, doar așa vei putea duce mai departe munca mea. Pentru tine și sora ta, mă chinui și muncesc atât de mult, iar datoria ta este să te căsătorești cu o fată din aceeași clasă socială cu noi, să faceți unul sau doi copii și să duci mai departe renumele acestei familii!, însă îți dai seama că la vârsta aceea mie numai de acest lucru nu îmi ardea! Îmi amintesc vorbele tatălui meu ca și cum mi le-ar fi spus acum un minut. A fost un tată bun! Jucam fotbal împreună în copilărie, iar sora mea era slăbiciunea lui numărul unu, cred că a iubit-o întotdeauna mai mult decât pe oricine altcineva, doar că acea iubire, cu cât ne apropiam de vârstă majoratului, era tot mai agasantă! continui după un moment, fără să îi dau voie Mayei să înceapă cu interogatoriul, însă felul în care se răsucește în brațele mele mă face să zâmbesc. Este limpede ca apa că i-am stârnit curiozitatea, atunci când am pomenit de femeia brunetă cu ochii verzi, de care nu reușesc să dau de aproape trei ani.
– Ai o soră! afirmă serioasă, privindu-mă intens în ochi.
– Într-adevăr, am o soră, am avut și un frate, însă nu despre ei este vorba în momentul acesta. Casa din spatele tău, am cumpărat-o cu primii bani câștigați singur. Împins de la spate de dorința de libertate, dar și convins că ritmul de viață al prietenului meu este ceea ce îmi doresc, am început să mă răzvrătesc. Abia intrasem la facultate, tata se declara mândru de mine, dar eu mă simțeam precum o marionetă în mâinile unui păpușar, așa că, pe ascuns, cu scuza că mă întâlnesc cu colegii să facem proiecte sau să învățăm, am început să petrec tot mai puțin timp acasă și tot mai mult în compania lui Flavio și a găștii sale.
Trupul Mayei se încordează în brațele mele, însă încerc să o fac să se relaxeze, plasându-i săruturi mici pe păr și creând, cu vârfurile degetelor, picturi abstracte pe spatele ei. Nu spune nimic, însă nici nu îmi doresc să o facă, prefer să îi spun lucrurile în ritmul meu, doar așa mă voi putea concentra pe a-i povesti doar ceea ce nu o poate răni sau îndepărta de mine, pentru totdeauna.
– Din dorința de a avea cât mai mulți bani, m-am alăturat lui și am început să ne ocupăm de tot felul de măgării. Le făceam pentru alții, iar ceea ce ne rămânea nouă, era prea puțin. Riscam prea mult pe bani puțini, așa că am decis să strâng tot ceea ce câștigam și ce scoteam de la tata, iar un an mai târziu am început să țesem propria noastră rețea.
– Ce făceați pentru banii respectivi? Trafic de droguri? se aude vocea cristalină a iubitei mele, iar faptul că nu s-a smucit din brațele mele în urma a ceea ce i-am spus eu și a ceea ce ea și-a imaginat, îmi dă puterea și încrederea să povestesc mai departe.
– Și asta, adică eu vindeam droguri la facultate, sau prietenilor mei, însă Flavio făcea mult mai multe, îi răspund, în timp ce o îndepărtez puțin de mine pentru a o putea privii în ochi. Ti-e frig? întreb imediat ce observ că afară a început să adie un vânticel rece, iar rochia ei lasă mult prea multă piele la vedere.
– În brațele tale, niciodată! răspunde sigură pe ea, imediat ce îmi sărută scurt buzele, iar apoi se așează cumințică înapoi, în călușul brațelor mele. Îmi place să îți ți palmele pe pântecul meu, e o senzație ciudată, dar plăcută. E ca și cum ceva, în adâncul meu, ar simți atingerea ta și îmi calmează toți nervii și toată neliniștea. Poate că tu te vezi într-un con de întuneric pentru ceea ce ai făcut, sau încă faci, dar pentru mine ești lumină, lumină pură și căldură! continuă, iar seriozitatea din glasul ei, pur și simplu, mă face să vibrez. Mă iubește! Mă iubește așa cum sunt eu, cu bune și rele!
– Te iubesc! mărturisesc măgulit de intensitatea cuvintelor sale.
– Și eu! Pentru totdeauna, adaugă serioasă, făcându-mă să mă înfior în urma promisiunii ei.
Totdeauna, este o perioadă lungă de timp pentru anumite lucruri , însă nu îndeajuns de lungă pentru a-i arăta tot ceea ce simt, a-i mulțumi pentru tot binele ce l-a adus în viața mea și pentru a-i demonstra că lumea mea, așa neagră cum este, se învârte în jurul ei.
– La început a fost greu pentru că nu aveau încredere în noi, eu mergeam și la facultate, jucam un rol de băiat bun în fața alor mei, dar, cu toate că atunci îi criticam, acum tot ce pot face este să le mulțumesc. Poate că tata era exagerat, dar avea dreptate, m-a ajutat enorm faptul că am studiat economie. Nu e legal ceea ce facem noi, iubito, dar avem și noi legi și principii după care ne ghidăm, iar onoarea și cuvântul dat, sunt cele mai importante în lumea aceasta.
– Este mai important un cuvânt dat decât un contract semnat? mă întrerupe, făcându-mă să zâmbesc.
– Da, este mai important! Ținându-ne de cuvânt și vânzând marfă de calitate, ne-am făcut un loc în această lume și am ajuns să deținem tot ceea ce avem astăzi.
– Nu îți este frică? Nu v-a prins niciodată poliția? pune în pripă întrebările cu numărul cinci și șase dintr-o singură suflare, eșuând lamentabil în a-și ascunde curiozitatea.
– Nu! Sunt prea puțini cei care ne cunosc cu adevărat, cei care știu cine suntem. Avem oameni de încredere Maya, oameni ce se ocupă de absolut tot, reușind în acest fel, să ne menținem identitatea ascunsă. Pe lângă aceștia, avem oameni bine puși la poliție, bine plătiți, ce ne țin la zi cu tot ce se întâmplă și au grijă să ne țină departe de probleme, îi răspund cât pot de serios pentru că nu vreau să se gândească tot timpul că mă pândește închisoarea. Altele sunt pericolele în lumea aceasta, pușcăria fiind cea mai mică dintre ele.
– Pot sta liniștită? Promite-mi că nu te voi vizita niciodată într-o închisoare! Promite-mi Alex! îmi cere cu speranță, iar dacă la început vocea ei este puțin mai mult de o șoaptă, atunci când rostește ultimul cuvânt aproape că țipă. E speriată, o simt, iar ultimul lucru pe care mi-l doresc, este să o văd așa.
– Niciodată, iubito! Promit! rostesc cuvintele pe cel mai serios ton posibil, vrând să îi arăt în acest fel că nu are de ce să își facă probleme din această cauză. Vrei să mergem? o întreb curios, imediat după ce îi prind fața între palme și îi sarut scurt buzele.
– Vreau să îmi spui cum ai cunoscut-o pe Amanda! afirmă privindu-mă intens în ochi, iar marea ce domnește în irișii săi este tulbure, însă asta nu mă împiedică să mă pierd în ei, preț de o secunda.
– Începusem să facem bani, mulți bani, dar lui Flavio nu îi ajungeau. Până să o cunoască pe Daniella singurul lucru pe care și-l dorea, erau banii. Într-o după-amiază mi-a spus că vrea să se reprofileze, că tot ce are va investi într-un club de streaptease ce va oferii și altfel de servici clienților.
– Amanda era o femeie...
– Nu, nu încă, o întrerup în același mod în care a făcut-o ea, în timp ce îmi dau jos geaca de piele și o pun pe umerii ei. Pe vremea aceea Amanda nu avea toți banii de acum, abia își începuse cariera de fotomodel, iar pentru a mai face ceva bani, vroi să se angajeze ca dansatoare. De obicei, Flavio nu angaja decât fete care erau dispuse să ofere mai mult decât un dans, însă ea semăna cu sora lui, îi amintea de ea, așa că a angajat-o. Încet, încet ne-a câștigat încredere, pe vremea aceea era altfel, era bună, caldă, blândă, visătoare, ajuta pe toată lumea fără să se gândească de două ori, iar lucrul acesta m-a fascinat la ea.
Imagini cu femeia ce am iubit-o îmi trec prin fața ochilor, spunându-mi o poveste cu final trist, în care eu eram personajul principal. Doar că acum, le privesc cu aceeași nostalgie cu care privește un bătrân un diapozitiv cu poze din tinerețe, nu îmi pare rău că am iubit-o, nu îmi mai pare rău nici că m-a înșelat, îmi pare rău că nu este fericită cu alegerea făcută, pentru că eu sunt. Dacă nu aș fi decis să ne despărțim, astăzi, nu aș ține în brațe această femeie minunată.
– Și te-ai îndrăgostit! concluzionează femeia din brațele mele, dorind să treacă peste detaliile relației mele cu Amanda.
– Așa credeam, însă cunoscandu-te pe tine, mi-am dat seama că ceea ce simțeam pentru ea, este nimic pe lângă tot ceea ce mă faci tu să simt. Nu am crezut că se poate iubi atât de tare! o contrazic, în timp ce cercetez cu privirea fiecare bucățică din casa și gradina ce se vede printre gratiile de la porți.
Este o casă tipic spaniolă, vopsită în alb, cu o terasă mică la intrare, curtea plină de palmieri și o piscină, nu foarte mare, în fața casei. Are trei dormitoare, două băi, salonul și bucătăria. O casă perfectă, pentru o familie de tineri căsătoriți, însă folosită de-a lungul timpului, cu alte scopuri.
– Mai există clubul? rostește curioasă Maya punând, cred, a opta întrebare din lungul șir ce mă așteaptă.
– Da și nu! îi răspund scurt, băgând-o mai tare în ceață. Clubul există, însă nu mai este al lui Flavio, Quique este cel care se ocupă de el, însă a devenit doar un club de streaptease exclusivist, nu se mai oferă și alte servicii, continui un moment mai târziu.
Poate că ar trebui să îi ofer mai multe detalii despre mine, nu despre lumea aceasta, dar nu vreau să se îndepărteaze, așa că prefer să îi spun ceea ce se întâmplă în general, nu doar detalii legate de mine, ci și de cei din lumea mea.
– Cine este bărbatul cu care te-a înșelat Amanda? consumă încă una din întrebările, cheie, ce nu îi dau pace, făcându-mă să îmi amintesc că i-am spus de ce ne-am despărțit dar nu i-am dat nume sau detalii.
– Juan, eram prieteni, făcea parte din lumea aceasta, unu dintre puținii oameni care ne cunosc cu adevărat, îi răspund, gândindu-mă nostalgic la bărbatul șaten cu ochii verzi, ce îl consideram prieten.
Nu apuc să îi mai dau alte detalii din cauza ploii reci ce se pornește brusc în jurul nostru, făcându-mă îmi iau pe sus iubita și să o duc, printre chicote, în dreptul portierei ce o desparte de căldura și intimitatea mașini. Îi fur un sărut scurt, apoi deschid ușa și o las să se așeze comodă pe locul pasagerului.
După ce arunc o ultimă privire casei, urc și eu în mașină și imediat ce dau drumul căldurii, demarez în trombă spre cel de-al doilea loc cu care va face cunoștință în dupamiaza aceasta.
Sper doar să nu fugi, iubito!