- Ce îmi ascunzi, Alex? Despre ce sediu tot vorbești cu Flavio? De ce nu ai încredere să îmi spui ce se întâmplă, iubitule?
Nici măcar nu îl privesc, nu vreau să îi văd expresia feței pentru că deja simt că mă va minții. Nu știu de ce tace și nu îmi răspunde, nu știu de ce nu are încredere și nu îmi spune, dar nu își dă seama că atitudinea lui față de acest subiect mă debusolează și mă face să îmi creez, în minte, fel și fel de scenarii.
Sper doar că Alexander nu este băgat în afaceri necurate! Aș putea să trăiesc cu orice gând, în afară de acela că, bărbatul pe care îl iubesc, este traficant de droguri, arme sau carne vie. Mi se sfâșie sufletul în două doar când mă gândesc că există posibilitatea ca undeva, un copil să moară din cauza unei supradoze obținută de la oamenii lui, că cineva își zboară creierii cu o armă cumpărată de la el, sau că undeva, o copilă, este obligată să își vândă corpul pentru a-i aduce lui foloase materiale.
Nu sunt pregătită să îmi ridic nasul din scobitura gâtului său și să înfrunt un adevăr ce m-ar putea distruge, dar o fac! Nu pot evita inevitabilul, nu acum!
Mă dau un pas în spate și îl privesc fix. Este relaxat! Mult prea relaxat pentru toate scenariile ce mi le creasem eu în minte. Îmi susține privirea timp de câteva momente, mutându-și-o apoi pe buzele mele. Își prinde buza de jos, între dinți, torturând-o preț de câteva secunde. Gestul său îmi trezește fiori în tot corpul și mă îndeamnă să îi sar în brațe și să îl sărut, să dau naiba tot ceea ce nu este dispus să îmi spună și să mă pierd în brațele lui, în dulceața buzelor sale, să mă las mistuită de focul ce pornește în sufletul meu, ori de câte ori mâinile lui îmi dezmiardă corpul.
Dar nu! De data asta nu! Nu sunt vreo ignorantă, nu am nici cincisprezece ani să mă poată duce cu vorba, vreau să aflu un adevăr și îl voi afla, nu contează prin ce mijloace!
Alexander doar mă privește și tace! Nu știu cât timp a trecut de când am rostit întrebarea. Poate un minut, poate cinci, sau poate chiar o jumătate de oră, însă în tot timpul ăsta, el nu și-a schimbat nici măcar o singură dată atitudinea. Aceeași privire plină de dorință îi domnește pe chip, fără să dea voie altor sentimente să iasă la suprafață.
Nu am să înțeleg niciodată cum face asta, cum reușește să își înăbușe sentimentele, cum poate să își mențină fața atât de indiferentă. Singura explicație pe care o am, în momentul ăsta, este că nu simte! Nu mă iubește așa cum spune! Când iubești ai încredere, când iubești nu ai secrete, nu te ascunzi, iar el tocmai asta face.
Îi îndepărtez mâinile de pe talia mea, îi întorc spatele și plec. Da! Îl iubesc! Dar nu îi voi permite niciodată să mă trateze așa. I-am permis unuia, am fost jucăria unuia, nu se va mai întâmpla asta și cu altul.
Picioarele parcă au prins viața și nu realizez încotro mă îndrept decât atunci când mă trezesc privind în gol ușa liftului. Mă întorc cu fața spre intrare și îl găsesc cu privirea în același loc în care l-am lăsat. Mă privește atât de intens încât mi se face frică. Mi-e frică de efectul pe care îl are privirea lui asupra mea, de stolul de fluturi ce se mișcă vesel prin fiecare colțișor al corpului meu făcându-mă să vibrez. Mă sperie să știu că el a devenit slăbiciunea mea.
Poate că acum sunt supărată, poate că tot ce vreau este să îl cert ca pe un copil mic pentru că nu are încredere în mine, dar dacă în momentul ăsta vine și mă ia în brațe, mă sărută și îmi dezmiardă pielea cu palmele sale, uit de tot.
Oare e normal să aibă efectul ăsta asupra mea? mă trezesc întrebându-mă, însă nu apuc să îmi și răspund pentru că gestul lui Alexander mă scoate din minți și mă îngenunchează sufletește. Mă așteptam să nu îmi răspundă la întrebare, poate că nici nu aș mai fi insistat cu ea dacă, în loc să îmi întoarcă spatele și să plece, m-ar fi urmat și m-ar fi luat în brațe, m-ar fi sărutat și am fi făcut dragoste toată noaptea. M-aș fi pierdut în dulceața buzelor sale, mi-aș fi lăsat sufletul încălzit de mângâierea palmelor lui și m-aș fi îmbătat, pentru a mia oară, cu parfumul pielii lui, iar mâine de dimineață aș fi uitat de întrebări și gânduri. Dar el nu, el a ales să plece! A ales să îmi întoarcă spatele și să plece luând cu el până și ultimul gram de gând bun la adresa lui.
Apăs pe butonul ce deschide ușile liftului, iar când pășesc în el îmi lipesc degetul de cifra doi. Mă mișc mai ceva ca un robot. Frigul ce a pus stăpânire pe sufletul meu, în momentul în care el mi-a întors spatele și a plecat, mi l-a transformat într-un cub de gheață, mult prea greu pentru a-l mai putea căra.
Cu pași mici și tot mai instabili, cu ochii înecați într-un ocean de lacrimi din care parcă nu vor mai ieși niciodată și cu o mână la gură pentru a-mi înăbuși suspinele, pășesc în dormitorul nostru. Al nostru!
Oare există acest noi? Astăzi, pentru prima dată, mă îndoiesc de asta! Ce naiba este acel sediu de îl preferă în locul meu? De ce este mai important ca mine?
Imediat ce îmi sunt plămânii invadați de parfumul său, ce încă domnește la noi în cameră, clachez! Cad în genunchi, în mijlocul camerei, într-un plâns isteric ce mă zguduie toată. Mă doare! Fiecare fluture de mai devreme s-a transformat într-un mănunchi de ace ce mi s-au înfipt adânc în fiecare bucățică din suflet, deschizând răni vechi, ce le credeam vindecate, cicatrizate!
Îmi prind în pumni poalele fustei și mi le duc la gură încercând să îmi înăbuș suspinele ce sunt mai mult ca dispuse să iasă la suprafață. Nu am nevoie să mă audă Domnul Francisco sau altcineva, nu am nevoie de consolarea nimănui, în afară de a lui. Vreau să fie degetele lui cele ce îmi șterg lacrimile mult prea grele și dure pentru pielea mea îmbujorată. Lacrimi ce scot la suprafață amintiri mult prea triste. Oare are pe alta? Oare "sediul" este un cod pentru o ea?"
- Nu! Nu! Nu! șoptesc printre suspine, în timp ce încerc să mă ridic de pe podeaua rece, dar nu reușesc, mă dezechilibrez și cad pe spate. Impactul este puternic, dar nu îndeajuns de puternic încât să doară mai tare decât o face inima.
Organul ce mă ține în viață este deja prea împietrit, prea sătul de lacrimi și durere, pe punctul de a exploda. Cu fiecare lacrimă, mult prea amară ce îmi atinge buzele, inima mi se apropie tot mai mult de marginea unui hău. Nu vreau să cadă, nu și de data asta! Am avut o dată de adunat și lipit bucățele milimetrice și doare al dracu' de tare tot procesul.
Mă simt la fel ca în ziua aia! Atunci am fost tare până am ieșit pe ușa Bisericii și m-am urcat în mașina lui Dereck, apoi am clacat. Atunci a fost prima dată când am plâns din cauza unui bărbat.
Îmi întind picioarele și îmi îndrept privirea spre tavanul mult prea alb, la fel de alb ca rochia ce o purtam în ziua respectivă. Am visat la ziua aia timp de cinci ani, 1826 de zile, zeci de mii de minute și momente în care mi-am imaginat cum va fi momentul în care aveam să spun Da! în fața lui Dumnezeu.
Mă ridic în fund și îmi șterg ochii cu podul palmelor, nu știu cât timp a trecut de când zac întinsă aici, dar nu, nu îmi pot lăsa demonii să prindă viața și să ma distrugă pentru a doua oară.
Când am auzit, în bar, cuvintele Daniellei, tot globul de sticla mi s-a spart! Fuseseră opt luni de lupte crâncene pentru a-mi organiza nunta mult visată, am probat cel puțin cincizeci de rochii de mireasă până am dat de rochia perfecta, reușisem să fac totul exact așa cum îmi doream și eram fericită. Chiar eram! În naivitatea mea credeam că el mă iubește cu adevărat, dar când a apărut ea, totul s-a năruit!
Îmi simt lacrimile încă curgând șiroaie pe obrajii, mă doare și cel mai ascuns colțișor al sufletului meu, parcă toată durerea de atunci, a revenit acum.
Îmi scot tocurile din picioare și arunc cu ele la nimereală prin casă. Nu mă mai interesează că nu e casa mea! Reușesc să mă ridic în picioare și, făcând abstracție de felul în care tremur, dau drumul rochiei la picioarele mele și pornesc spre baie.
O dată ajunsă în fața oglinzii, îmi plimb privirea pe corpul meu. Nu mai semăn deloc cu Maya din ziua nunții! Sunt mult mai slabă, părul îmi este mult mai lung, iar cearcănele parcă se simt mai bine ca la ele acasă. Mi-e dor de vechea eu! Mi-e dor de puștoaica ce zâmbea tot timpul, de fata naivă ce avea încredere în oameni și nu îi judeca înainte să le cunoască sufletul.
Cu pași mici și nesiguri, cu privirea încețoșată de multitudinea de lacrimi mult prea grăbite să se piardă pe obrajii mei roșii și cu sufletul înecat într-o cadă plină cu amintiri triste, pășesc în cabina de duș și dau drumul apei reci să îmi mângâie corpul. Simt un fior de gheață cum îmi traversează tot interiorul, dar nu reușește să-mi înghețe sufletul. Nu o mai face! La început apa rece mă calma. Nu puține au fost dățile în care Dereck mă găsea, vânată de frig, în cada plină de apă cu gheață, nu puține au fost dățile în care am fost la un pas de Pneumonie, în care era să mor din cauza frigului, dar în naivitatea mea încercam să fac același lucru ca acum: să îmi amorțesc sufletul, să îmi îngheț rănile și să nu îmi mai dau voie să simt.
Poate că alții mă văd puternică, mă văd sigură pe mine și independentă, dar nu e așa! De-a lungul acestor trei ani mi-am creat masca de femeie fatală, dominantă, sigură pe ea și capabilă să distrugă, fără să se gândească de două ori, și pe cel mai aprig dușman al său, dar pe dinăuntru am rămas aceeași fetiță naivă și speriată de acum trei ani.
Scâncesc ușor atunci când îmi simt corpul mult prea înghețat și frigul îmi pune stăpânire pe toate oasele din corp, însă fără să îmi atingă sufletul. Opresc apa și ies din cabină. Îmi șterg fața și părul cu un prosop mare, alb, iar cu pași mici mă îndrept spre dressing-ul lui Alex. Cel puțin nu mai plâng.
Durerea e tot acolo, face parte din mine așa cum a făcut în ultimii trei ani, doar că acum nu mai e atât de bine ascunsă. Gândul că Alexander ar putea avea și pe altcineva, a făcut-o să iasă afară și să mă pună în gardă. Până la urmă nu am făcut nimic special pe lumea asta pentru a merita să fiu fericită!
Am încercat să îmi iau viața, de vreo două ori am ajuns la spital în stare critică după ce Dereck m-a găsit odată în baie, în cada cu apă rece, colorată în roșu de la sângele ce curgea șiroaie din încheietura mâinii mele stângi, iar a doua oară, când, intenționat, mi-am dat drumul cu mașina de pe un deal, în Calpe. Am stat zece zile în comă, când m-am trezit eram aproape desfigurată, nu mă recunoșteam!
Iau o cămașă de-a lui Alex și mi-o pun pe mine. Îmi place să îi port cămășile când nu este acasă. Miros a el!
Până la urmă, apa rece a avut efectul pe care îl doream, mi-a oprit lacrimile! Ies din dressing imediat ce îmi închei cămașa și îmi arunc privirea pe geam. E încă noapte! Destul de târziu, probabil, însă ce mai contează?
Sleită de puteri, cu inima împietrită și cu sufletul la fel de greu ca plumbul, îmi mut cu greutate picioarele spre pat, spre patul lui! Oare pot să zic că este patul nostru? Nu știu, tot ce știu este că în patul ăsta m-am simțit fericită, vie, femeie, după trei ani în care doar am supraviețuit.
Am știut din totdeauna că o dezamăgire în dragoste te termină, te distruge și îți lasă urme adânci în suflet, urme ce ți se vor deschide mult mai ușor decât ai tendința să crezi. Uneori este de ajuns un gest, o privire, un cuvânt ca totul să o ia razna și să cazi în gol. Am crezut că am trecut peste Eduardo, am crezut că am trecut peste tot ceea ce am simțit atunci când am aflat că m-a înșelat, dar se pare că nu!
Faptul că Alexander a plecat fără să îmi dea o explicație mi-a amintit de toate rănile din trecut, dar culmea este că știu că doar el mi le poate vindeca de tot.
Îmi arunc ochii la ceasul așezat pe noptiera lui, iar când văd că 04:37 este ora ce domnește liniștită în momentul ăsta, un nou fior rece mă trece prin tot corpul. Sper doar să nu i se fi întâmplat nimic rău!
Exact înainte de mă așeza în patul nostru aud un motor de mașină. Fug ca nebuna spre geamul deschis și îl văd exact în momentul în care coboară. De teamă să nu vadă sau să afle ce am făcut, fug înapoi în pat și după ce mă așez mai comod închid ochii. Tot ce vreau este să creadă că dorm!
În clipa în care ușa dormitorului este deschisă sunt nevoită să îmi stăpânesc instinctul de a mă ridica și a-i sării în brațe. Dar nu o fac! În schimb stau cumințică pe partea mea de pat și aștept să își termine dușul și rutina de seară. El a plecat, el să fie cel care face primul pas, cu toate că am nevoie de toată stăpânirea de sine pentru a-mi înăbuși dorința de a fugi după el la duș. De când suntem un cuplu am făcut asta doar împreună!
Nu știu de ce, dar de când el a intrat în cameră zâmbesc, după toată criza de mai devreme, zâmbesc! Îndoiala este la mine în suflet ca la ea acasă, frica de a fi înșelată pentru a doua oară îmi paralizează fiecare celulă din creier ce îmi spune să am încredere în el și să nu mai pun răul înainte, dar zâmbesc!
Îmi înăbuș reacția, în momentul în care apa de la duș nu se mai aude curgând și mă prefac în continuare că dorm. Sunt cu spatele la ușa de la baie și la locul pe care el doarme, dar asta nu mă împiedică să îi simt privirea pe corpul meu descoperit. Nu îi aud pașii și pentru un moment am impresia că nu va dormii aici. Mă întristez fără să îmi dau seama, îmi doresc să dorm mereu în brațele sale, indiferent de problemele și certurile din timpul zilei, mi-am promis că, cu capul pe pieptul său voi adormi de fiecare dată.
Răsuflu ușurată atunci când îl simt așezându-se pe pat și îmi mușc buza de jos pentru a-mi înăbuși zâmbetul. Nu mă pot da de gol tocmai acum.
Liniștea din camera este perturbată de oftatul lung al bărbatului de care, fără să îmi dau seama, devin tot mai dependentă. Așa aș vrea să știu ce îi trece prin minte în momentul ăsta! Îl simt foindu-se și știu că nici el nu poate să doarmă.
- Ce mă fac cu tine, iubito? mă întreabă imediat după ce mi-a îndepărtat o șuviță de păr ce îmi cădea pe față, iar eu, pentru prima dată de când a venit, mă bucur că sunt cu spatele la el. De ce ar trebui să facă ceva anume? Mi-e de ajuns să mă iubească, respecte și să nu mă mintă! Sper să mă ierți că am plecat așa, dar băieții aveau probleme. Rare sunt momentele în care mai trec pe acolo, dar nici nu îi pot lăsa acum, cel puțin nu acum când cineva încearcă să le facă rău! adaugă, iar tonul pe care mi-o spune îmi dă impresia că este mult mai mult dincolo de semnificația acelui sediu.
Modul în care își plimbă mână pe talia mea și respirația sa caldă ce îmi mângâie părul, îmi trezesc la viață toate simțurile și îmi reduc la tăcere toți demonii ce încercau să iasă la suprafață mai devreme. Se pare că nu am nevoie decât de el pentru a mă vindeca, cu o atingere a reușit să facă ce nu am reușit să fac singură în câteva luni. Alexander este medicamentul meu, este soarele de după furtună, este viciul la care nu voi mai putea renunța niciodată.
Acum, mai bine ca niciodată, știu că dacă Alexander nu va fi bărbatul lângă care voi îmbătrâni, nici un altul nu va exista. Ori el, ori nimeni!
Mișcarea mâini sale pe coapsa mea mă face să devin tot mai tentată să deschid ochii și să-l trag într-un sărut pasional, tandru, în care să îi arăt că orice ar face, orice se ascunde în spatele băiatului bun aș putea înțelege. Bine, poate că l-aș judeca, poate că m-aș enerva și i-aș face scandal, poate că l-aș pune să aleagă între mine și acei ei, dacă m-aș simți în pericol, dar probabil că, într-un sfârșit, aș termina acceptând.
Mă foiesc cu ochii închiși, parcă căutând-mi locul. Iubitul meu profită de vânzoleala mea și mă trage în brațele sale. Toată noaptea mi-am dorit să ajung aici! Îmi așez capul în scobitura gâtului său și inspir adânc, luându-mi doza zilnică din parfumul pielii sale. Îmi împletesc picioarele cu ale lui și torc ca o pisicuță atunci când buzele lui se lipesc de fruntea mea. Îl iubesc, indiferent de ceea ce face și ascunde îl iubesc!
- Te iubesc, Maya! Te iubesc cum nu am mai făcut-o niciodată. Te iubesc dimineața când te pisicești și torci mai rău ca o mâță dezmierdată de razele soarelui, te iubesc la prânz când ești indecisă și nu știi ce să mănânci pentru că de dimineață cântarul ți-a arătat cu două sute de grame mai mult decât ieri și vrei să le pierzi, te iubesc seara când ieși din duș și porți, ca și acum, una din cămășile mele, te așezi pe fotoliul din dreptul geamului și privești pierdută apusul, în timp ce îți piepteni buclele arămii! Te iubesc în atât de multe feluri încât mi-e frică! fiecare cuvânt rostit de el mi se înfinge adânc în inimă. Unde a dispărut bărbatul arogant ce comanda cina în locul meu, ce nu știa decât să dea ordine și să stea serios?
Ce mi-aș mai putea dorii de la viață? Am tot ce mi-am dorit vreodată: firma merge din ce în ce mai bine, ai mei sunt sănătoși și îl am pe el! Jumătatea mea de inimă, sufletul meu geamăn, piesa ce îmi completează puzzel-ul.
De fapt, îmi mai doresc ceva de la viață! gândesc, în timp ce îmi duc mână spre abdomen. Îmi doresc o bucățică din el, o inimă pe care să o simt dezvoltându-se în pântecul meu, o fetiță cu ochii negrii ca ai tatălui ei și parul blond ca al meu sau un băiețel cu ochii albaștri si părul negru ca al tatălui său. Un îngeraș care sa ne lumineze zilele și care să dea un nou sens vieții noastre.
Fără să vreau și fără sa îmi dau seama, lacrimile și-au făcut cărare pe obrajii mei, dar de data asta sunt dulci, la fel de dulci ca mierea!
- Știi, iubito? Întotdeauna mi-am dorit o familie mare, Amanda nu, dar eu da! M-am rugat de ea în repetate rânduri să avem un copil dar nu a vrut. Acum, pentru prima dată, mă bucur că nu a cedat insistențelor mele. Nu îmi doresc altă mamă, în afară de tine, pentru copiii mei! șoptește, în timp ce își strecoară degetele printre ale mâini mele. Îmi atinge cu vârfurile degetelor pielea de pe abdomen trimițându-mi semnale electrice în tot corpul. Nu știu cât timp voi mai putea să rezist cu tot teatrul ăsta. Cu fiecare secundă ce trece îmi doresc tot mai mult să îi ating buzele cu ale mele. Iartă-mă iubito, sunt lucruri pe care nu ți le spun pentru că te vreau în siguranță, și cu cât știi mai puțin cu atât mai bine îți va fi, vreau să știi că am în tine, mai multă încredere decât în mine! continuă cu același ton dulce. Știu că ar trebui să mă fac în continuare că dorm, dar nu mă mai pot abține, îmi lipesc buzele de ale lui și i le sărut ușor.
- Nu mă interesează ce ascunzi, Alex! Te iubesc!