SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 153: PRIETENI DE NĂDEJDE

După moartea lui Tikil, energia Muntelui Fricii o luă cu totul razna, căci însemna un dezechilibru de puteri, odată ce Titanul Groazei nu mai era. Astfel începură a cădea ploi din belșug, avalanșele de pietre și zăpadă erau la ordinea zilei, ajungând până la poalele muntelui și până și voci începură a fi auzite din adâncuri de parcă monștrii ascunși acolo ar fi fost pe cale să se trezească la viață.

De altfel era doar o chestiune de timp până un alt Titan al Groazei ar fi apărut pe lume, căci așa cum menționase Nathaniel când ajunseră în Pădurea Rophion, nimic pe lumea asta nu-i întâmplător și de dispare un Titan, fiară sau plantă, apare altul în locul lui, căci e vorba de echilibru de puteri fără doar și poate. Puteri care-și făceau de cap până una alta cât nu erau controlate de nimeni. La fel cum Veḷḷamii începură a-și face de cap odată ce Tikil nu mai era.

„Nu pentru multă vreme," șuierase Maranam printre dinți după ce Veḷḷamii îi atacară pe ai lor pentru prima dată, făcând destule victime printre Fecioarele Uyarvu și chiar și printre Vanamarii lui Ṭirākulā.

Singurii care scăpaseră cu pielea întreagă fură Cărbunarii, Fecioarele Yātrīkar și Vanamarii lui Colte. Aceștia, deși auziră urlete în susul muntelui și înțeleseră că aliații lor erau cei atacați și suferinzi, nu se mișcară din locul lor nici un centimetru. Nici măcar nu răsuflară o vreme în așteptarea atacului și asupra taberei lor, stând lângă acele pietroaie aduse de Cărbunari pe Câmpia Ātma de parcă ar fi vrut să devină una cu ele sau cel puțin să dea această senzație și să fie trecuți cu vederea de dușmani.

Nu la fel gândea și Maranam însă. Acesta, spre deosebire de Vvokkam, care fusese cel ce dădu ordin să nu se miște nimeni din loc pe Câmpia Ātma, le spuse panterelor sale după ce primul atac al Veḷḷamilor fusese oprit, iar ei alungați iar în adâncul pământului, „N-o să fie pentru multă vreme liniște pe această Câmpie! Nu atâta timp cât Veḷḷamii sunt scăpați de sub control."

„Atunci, ce să facem, stăpâne?" Întrebă Kurūcim, scrâșnind din dinți, în timp ce-și lingea rănile.

„Să atacăm!" Răspunse Maranam cu ură. „Să-i atacăm chiar în bârlogul lor și să-i facem supuși! În caz contrar... îi distrugem!"

„Dar, stăpâne," se linguși Koṭumai, făcând câțiva pași spre Maranam. „De-i distrugem, avem un aliat în minus."

„Nu că l-am avea de partea noastră acum," șuieră Maranam printre dinți. „Sau ce... ți se pare puțin câte victime avem deja în rândul nostru? Soldați bravi, care au căzut înainte de bătălia finală?"

Privind în spatele lui Maranam, acolo unde Fecioarele Uyarvu și Āram își îngrijeau suratele rănite sau le acopereau cu un cearșaf alb pe cele ce nu rezistaseră atacului, Koṭumai nu spuse nimic. Doar un foc straniu licărea în a ei privire, căci prea se simțea cătrănită că a ei imensă putere nu fusese de folos împotriva Veḷḷamilor. La fel se simțea cătrănită și că și ea fusese rănită în acel atac, răni care dureau ca naiba, în special în zona dreaptă a gâtului, acolo unde fusese mușcată de un Veḷḷam și unde locul mușcăturii era invizibil în acele clipe. Durere care-o făcu să-și dorească răzbunare, căci îi spuse cât de curând lui Maranam, privindu-l țintă în ochi, deși mai înainte nu îndrăznise să facă asta nicicând, „Atunci... mă jertfesc eu!"

„Te jertfești?" O întrebă Maranam cu batjocură în glas. „Pentru ce anume?"

„Să-i aduc pe Veḷḷami la picioarele tale, stăpâne. Supuși și nu morți, căci avem nevoie de-a lor putere acum că Tikil nu mai e."

„Și tu crezi că la asta eu nu m-am gândit?"

„Sunt sigură că da. Dar totuși ceva ce trebuie să lași pe mai târziu acum că pericolul altor atacuri e iminent. Mă refer la oamenii Paṉi Makkaḷ-ului, ajutați de vulpile lui Inmar și de Kaṇṇīrii lui Kkāṟṟu. Singurul dintre vânturi de altfel care poate aduna toate celelalte vânturi sub comanda sa în vreme de război."