SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 41: LAMA SUFLETELOR

CU TREI MII DE ANI ÎN URMĂ

Pădurea Rophion, în splendoarea ei nocturnă, își fremăta încet frunzele sub suflul cald al vânticelului de vară. Și, același vânticel, făcu să crească în volum și focul din vatră, iar flăcările sălbatice să dănțuie năprasnic în jurul lemnului uscat, ca în plină iarnă.

Astfel, privind atent la acele flăcări din vatră, Iohar își aduse aminte de respectul pentru foc, de dragostea de aproape și de căldura propriului cămin. De asta și spuse melancolic: „oare... la fel se întâmplă și cu restul popoarelor lumii? Ele tot se iubesc pe sine?" Apoi, văzând că focul n-o să-i dea totuși un răspuns în noaptea aceea, se întinse pe spate, chiar lângă foc. Și, cu mâinile sub cap, privi cerul, cel care era împânzit de stele în acele clipe. Apoi murmură melancolic: „Wow, chiar că-i frumos cerul în noaptea asta. De parcă ar fi miliarde de inimi strălucitoare ce s-au împrăștiat prin Univers, dar s-au regăsit astăzi deasupra pădurii noastre în timp ce căutau nemurirea."

Apoi privi la crengile copacilor care se mișcau încet în îmbrățișarea vântului. Și zâmbi, căci era atât de plăcut să privești acea rafală de vânt călduț ce-și făcea de cap cu frunzulițele copacilor, nelăsându-le să doarmă, căci, neavând mari puteri, nu putea să le miște decât pe ele. În rest trunchiurile copacilor și crengile mai groase păreau să doarmă deja, strâns îmbrățișate de Titanida Somnului, Hyora, căci anume datorită ei puteau avea un somn bun peste noapte, ca să fie în stare în ziua ce vine să-și legene greoi nemurirea.

Frunzele însă își făceau și ele de cap sus pe crengi. Și le era vesel, căci, micuțe din fire, n-aveau nevoie de mult somn ca să-și recapete puterile. De aceea, când vântul cela călduț le chemă la joacă, ele chicotiră și începură a dansa cu el, scăldate fiind de lumină cerească, de parcă ar fi simțit binecuvântarea.

La fel simțea și Iohar: binecuvântare de sus, căci lumina stelelor era o adevărată încântare. De aceea și zâmbi când văzu o stea strălucind mai puternic decât celelalte, acolo, în înalturi. Și, melancolic, șopti: „e atât de simplu să fii stea." Apoi, cuprins de-o ușoară amorțeală și nostalgie închise ochii.

Nu-i deschise și nici nu tresări nici atunci când tânăra sa soție, pe nume Syana, o femeie trecută de 30, se culcă alături de el și-și puse capul pe pieptul lui. Apoi, privind și ea cerul, șopti: „și totuși, Iohar, oare nu-i trist că ele pot sclipi doar noaptea și că-s atât de reci?" Și spuse ea asta pentru că înțelegea melancolia din sufletul soțului, cel pe care-l știa de mai bine de 10 ani deja, dar pe care nicicând nu putuse totuși a-l înțelege până la capăt. De aceea și trăiau ei uneori astfel de nopți pline de melancolie, doar ei doi, privind cerul și cufundați în gânduri.

Deodată însă îl privi mirată când simți coșul pieptului lui vibrând din cauza râsului. Apoi, deschizând ochii, Iohar își privi soția care-l privea la rândui, încurcată, și-i spuse: „uneori până și răceala sufletului unuia poate aduce bucurie altora."

„De ce crezi asta?" Îl întrebă Syana confuză, căci într-adevăr nu înțelese ce vruse el să spună.

„Mă refer la miracole. De exemplu... să luăm sabia. Lama ei e tot rece. Dar, deși unii pot crede că poate aduce doar moarte, aceeași lamă rece poate fi salvarea pentru mulți dintre noi, căci să nu uităm că mai toți au fost nevoiți să pună mâna pe spadă și să-și apere ținutul de cotropitori."

„Cum rămâne cu Cosmosul atunci, Iohar? El e tot rece. Numai că, de un suflet viu ajunge acolo, își pierde numaidecât strălucirea, căci nu poate exista viață în Cosmos."

„Ba există viață și acolo, scumpo," spuse Iohar cu înțelepciune, strângându-și soția în brațe și forțând-o cumva să-și culce iar capul pe pieptul lui, o atingere care-l umplea de puteri și pe care-o iubea atât de mult. Apoi, privind iar cerul, spuse: „e viață și acolo, Syana. În Cosmos mă refer. Chiar dacă o altfel de viață precum cea cu care suntem obișnuiți noi. Și, de n-ar exista viața ceea din Cosmos, sunt sigur că n-ar exista și viața asta pe pământ."