SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 52: ADEVĂRATUL STĂPÂN AL MORȚII

CU SECOLE ÎN URMĂ

Întunericul Cosmosului, înconjurat de sclipiri de stele, se legăna ușor în dulcea melodie a stelei Aeon. Tocmai de aceea totul părea atât de viu și, în același timp, adormit, de parcă însuși timpul s-ar fi încăpățânat să țină acea minune în loc. Și, de Michelangelo ar fi văzut acea splendoare a Cosmosului, ar fi găsit fără doar și poate modalitatea de a reda pe o frescă „O nouă Minune a Lumii."

De acea minune însă se bucurau nu doar stelele și vidul, ci și însuși Haos, ai cărui ochi se deschiseră brusc în fața Aeonului. Apoi, clipind des din gene, ochii lui sclipiră cu tristețe, acea mâhnire pe care o purta mereu în suflet de când fusese trădat de propria familie și obligat să colinde Cosmosul sub forma a doi ochi plutitori.

Chiar și așa, Haosul știa că nu-i singur. De altfel nici n-avea cum să fie cu atâta splendoare în jur. Doar că acea splendoare de lumini și stele nu-i vorbeau. De aceea, de i se făcea dor să vorbească cu cineva, era de ajuns doar să întrebe, „Ești acolo?" După care aștepta în tăcere, privind la haina nopții eterne a Universului ce se scutura ușor în fața ochilor lui.

În acea zi însă tremurul Cosmosului păru să-l deranjeze. De aceea și închise Haosul ochii cât așteptă. Dar mult nu stătu astfel, căci, cât de curând, vidul din fața lui începu să vibreze. Mai apoi crăpă, iar prin crăpătura ceea luminoasă, nu mai lată de 1 metru, fu capabil să treacă Jar și să se oprească apoi în fața stăpânului lumii. Doar că, atunci când acesta deschise în sfârșit ochii, văzu că nu doar Jar apăruse acolo, ci și două Balanțe: una complet luminată, iar alta înghițită de întuneric.

De aceea și oftă Haosul, căci la vederea acelor două Balanțe simți o stranie apăsare pe suflet. Chiar și așa se minună să vadă iar a lor perfecțiune și faptul că semănau atât de mult acele două Balanțe. Dar aveau și atât de multe elemente diferite ele. Primul dintre ele și probabil cel mai vizibil erau talgerele - cele ale Balanței Luminate erau aurii în timp ce cele ale Balanței scăldate de întuneric erau negre. Apoi diferite erau și greutățile de pe acele talgere. De exemplu cele de pe talgerele aurite aveau formă de fecioare ce purtau rochii lungi și albe și de asemenea aveau păr blond. Anume blondul pletelor lor făcea atât de evidentă acea bentiță neagră ce le acoperea ochii - semn că Viața și Viitorul lumii sunt incerte și că ființele vii adesea colindă lumea fără să aibă un scop anume. Greutățile de pe talgerele negre însă aveau de asemenea formă de fecioară, doar că acestea aveau păr negru, veșminte cernite și nici o bentiță pe ochi, semn că Moartea niciodată nu vine pe neașteptate, ci atunci când fiecăruia dintre noi i se oprește ceasul vieții.

Și, deși le vedea atât de clar în fața ochilor, Haos nu putea să creadă că ele erau încă acolo. El crezuse că ele dispăruseră demult, când Themis s-a despărțit în multe alte Balanțe. Dar se înșelase se pare, căci Balanța Morții și a Vieții erau încă acolo, undeva aproape de Planeta Pământ. Dar, când Jar se închină în fața lui, Haosul își luă în sfârșit ochii de la Balanțe și-l privi. Apoi surâse când spuse, „Și totuși ești aici."

„Unde altundeva aș putea fi, stăpâne?" Murmură Jar cu supunere, dar totuși surâzând fără răutate. „A mea unică menire în acest Cosmos e să apar când sunt chemat."

„Chiar și așa tu nu ai apărut singur de data asta. Vāḻkkai și Iṟappu au apărut odată cu tine. Asta înseamnă că Viața și Maranam sunt pe cale să se întâlnească."

„Și ai perfectă dreptate, stăpâne Haos. De altfel era și timpul. Să readucem echilibrul pe Pământ. A fost de fapt decizia lui Yggdrasil, căci el e singurul care deține azi puterea Vieții și a Morții deopotrivă. Chiar dacă ura Geneiei, cea care i-a disipat jumătatea în neant, se mai simte încă în Cosmos."