SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 62: UN DRUM LUNG SPRE CASĂ

În acea dimineață, când porniră în sfârșit spre casă, Pădurea Tenebre decise să-i încânte pe călători cu a ei splendoare. Astfel, de jur împrejurul lor, se auzea șuieratul plăcut al vântului, cel ce făcea frunzele copacilor să tremure într-un dans ciudat. La fel de mlădios se mișcau și crenguțele arbuștilor văzuți ici și colo prin pădure de parcă s-ar fi închinat în fața lor. Apoi, tot prin pădure, se vedeau fiarele. Doar că ele nu se iveau acolo ca să-i pună în pericol sau să-și arate colții. Nu. Ele doar apăreau de după trunchiuri, din scorburi sau de prin tufișuri și se uitau îndelung la acel grup mare ce se îndepărta de acele locuri, probabil ca să nu se mai întoarcă nicicând.

„Ce se întâmplă totuși?" Murmură dintr-o dată Mago, observând de printre crengi mai multe veverițe roșcate și negre pândindu-i.

„E pădurea," îi răspunse Malon în șoaptă. „Simte că rămâne singură."

Mago îl privi însă chiorâș, „Nu că i-ar fi fost ei de noi până acum, că mare lucru pentru ea n-am făcut noi. De aia și cred că e totuși altceva. Doar că nu înțeleg ce."

„Doar curiozitatea," interveni Fenrir în discuția lor. „De altfel Malon are dreptate: pădurea într-adevăr simte că rămâne singură." Văzându-l însă pe Mago privindu-l ciudat, Fenrir îi spuse surâzând, „Da nu glumesc eu. E așa cum spun: chiar dacă zici tu că n-ați făcut mare lucru pentru pădure, ca să vă ducă pe urmă lipsa, pădurea asta tot o s-o facă. De ce? Pentru că doar știindu-vă aici se simțea oarecum mai protejată."

„Acum cred că exagerezi," o trânti Mago dintr-o dată. „Nici că am fi vrăjitoare s-o apărăm de Tenebre."

„Ce dacă totuși ați făcut asta?" Interveni Sephir în discuția lor. „Chiar și fără puteri magice curgându-vă prin vene."

„La ce vă referiți, prințesă Sephir?" Se interesă Malon.

„La simplul fapt că fiind voi aici Tenebre a fost ținută ocupată și departe de răutăți, din cele care distrugeau această pădure. Acum însă, cu voi plecând din aceste locuri, simt eu c-o să se întoarcă iar la vechile metehne. De aceea și vă privesc ciudat animalele. De parcă ar simți pericolul aproape."

„Singurul pericol de pe aici sunteți tu și al tău soț," glumi Bestla, apropiindu-se de ei împreună cu Samaya. Apoi, deloc deranjată că Sephir și Fenrir o priveau pe sub sprâncene, spuse, „Unul o poate îneca de-i trece prin minte în timp ce celălalt s-o ardă din rădăcini dacă n-o fi capabil să să-și țină nervii în frâu. Așa că, dragii mei, cred eu că fiarele astea se uită după noi doar ca să se asigure că voi doi plecați de aici și cât mai curând posibil."

„Cum rămâne cu tine?" Îi spuse Arion, care stătuse cuminte în dreptul lui Malon până atunci. „Poate totuși fiarele celea se uită după noi ca să se asigure că anume tu pleci de-aici, nu crezi?"

„Eu? De ce? Din câte știu n-am făcut rău nimănui până acum."

„Doar le-ai arătat altora adevărata natură," spuse Fenrir, rânjind. „Și, cum altora nu le place să-și privească mutrele hidoase în oglinzile create de tine, natura i-a trimis să stea cu ochii pe tine ca să nu-ți faci de cap."

„Da nu zău?!" I-o întoarse Bestla arțăgoasă. „Din câte țin minte singurului animal hidos căruia i-am arătat cum arată când își iese din minți ești tu. Nu demult de altfel. Sau... ar trebui să povestesc și altora despre acea întâmplare?" Apoi Bestla își aținti ochii asupra lui.

Fenrir, aducându-și aminte de întâmplarea de care vorbea Bestla, ceva ce se întâmplase de altfel nu cu mult timp înainte să-i întâlnească ei pe Siari, privi cât de curând în altă parte. Apoi bombăni, „Nu-i nevoie! Oricum nu-i o istorie chiar atât de interesantă încât să fie spusă și altora."