SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 121: POAINA CARE A DAT NAȘTERE URII

Nori negri își scuturau din plin haina grea, încărcată cu picături reci de ploaie, chiar deasupra Pădurii Rophion. Și, imediat ce cădeau pe frunze, acele picături reci ca gheața făceau până și copacii să se înfioare, scuturându-și ale lor imense coroane și lăsând apoi să se audă și-un greoi oftat de jur împrejur.

Acele picături însă nu cădeau doar deasupra copacilor, plantelor și a micilor vietăți ce se vedeau ici și colo prin tufișuri sau printre crengi. De asemenea cei patru călători le simțeau și ei destul de bine când le cădeau pe brațe sau pe gât. Și la fel se înfiorau și ei din când în când, căci răceala acelor picături îi pătrundea uneori până la oase, iar asta era deja un sentiment extrem de neplăcut. Dar, cum n-aveau cui să se plângă de acea vreme rea, nu le rămânea decât să continue să se grăbească ca să găsească în cele din urmă ceea ce căutau: Poiana Umbrelor.

Și deciseră ei să caute anume acea poiană datorită unui gând pe care-l avuse Samaya: că Baradar putea fi găsit anume acolo. De ce gândise ea astfel? Nu știa sigur. Doar simțise asta. Și, când Samaya simțea ceva și era sigură că-i ceva ce-o poate ajuta să găsească ce caută, atunci făcea tot posibilul să găsească acel lucru. De aceea și-o ascultară Dike, Boor și Bestla când ea le spuse că ar fi bine să meargă anume în acea poiană.

Numai că, deși erau ei convinși să găsească acea poiană, locul cela părea să se încăpățâneze să se ascundă de ei. De aceea, chiar și după multe ore de mers în cercuri pe alocuri sau aiurea prin altele, nu le fu dat să găsească acel straniu loc. Ba chiar la un moment dat li se păruse că însăși Pădurea Rophion își bătea joc de ei, căci imediat ce li se părea lor că iaca-iaca o să dea de locul cela își dădeau seama imediat că nu fusese decât o iluzie.

De aceea și șuieră Bestla la un moment dat printre dinți, extrem de nervoasă, „Și unde naiba-i totuși locul ăla? Nu-l văd nicăieri, deși îmi pare că acuș dăm de el. Își bate cineva joc de noi sau ce? Căci am impresia că doar ne învârtim în cercuri și nimic mai mult."

Samaya, care era în stânga ei, surâse. Pentru asta fu răsplătită c-un „mârâit" ieșit din gâtlejul Bestlei, semn că-i displăcuse ei acel surâs. Dar, când Samaya-i spuse în glumă, „Ar trebui să-i pui această întrebare lui Maranam, căci anume el se joacă cu noi," Bestla deveni cu adevărat arțăgoasă.

„Eu pe tine te-am întrebat și nu pe el. Încetează a mai face pe alții responsabili."

„Și eu? Cu ce-s eu de vină acum?" Întrebă Samaya râzând.

„Cu tot și cu toate," îi șuieră Bestla printre dinți. „Anume ție ți-a trecut prin cap idea să-l căutăm pe Baradar în acea poiană. De l-am fi căutat în poiana lui poate c-am fi avut mai mult succes, da așa."

„Doar ți-am spus motivul pentru care cred că-i în Poiana Umbrelor, Bestla. Nu înțeleg de ce te tot încăpățânezi." Și Samaya iar râse.

„Da, da, mereu e Bestla de vină."

„Acuma ai luat năravul lui Fenrir? Numai el spune astfel de cuvinte când e acuzat de ceva."

„Poate el l-a luat de la mine, nu crezi?" Îi spuse Bestla nervoasă. „Și totuși, cum e posibil să nu știi unde-i poiana ceea? Doar ai dat de ea când erai mică."

„Exact. Când eram mică, Bestla. Și... au trecut totuși 14 ani de atunci. E posibil ca anumite lucruri să se fi schimbat aici. Și..."

„De parcă o Poiana s-ar fi mutat din locul ei. Singură," i-o întoarse Bestla în batjocură. „Mai bine ai recunoaște că nu știi tu unde-i. Așa ne scutești pe toți de-o durere de cap."