SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 70: DRAGOSTEA DE MAMĂ

  La început se auzi doar liniștea în imensa grotă ce servea drept casă lui Ahi, pe Muntele Fricii. La fel era calm și nici șuieratul vântului nu se auzea măcar la intrarea în grotă, de parcă acea liniște și lumina oarbă a nopții, străpunsă doar de câteva torțe aprinse și prinse de pereții muntelui, ar fi încercat să prelungească zarea și să facă și mai periculos și mai abrupt și așa îngustul spațiu dintre peretele grotei și cel al abisului ce se căsca înfricoșător la câțiva zeci de metri în față.

  Apoi se auzi un ușor bolmojit, de parcă cineva ar fi uitat întru totul cuvintele, dar avea o imensă dorință în suflet de a spune celorlalți ce simte și, însoțind acele cuvinte rostite aiurea și neînțelese, o ceață densă ce cuprinse întregul crater al prăpastiei din față se ridică la început încet spre suprafața pământului, ca atunci când mai rămaseră doar vreo 10-15 metri să răbufnească brusc de parcă ar fi fost un gheizer și astfel să cuprindă întregul munte într-o umedă și albă îmbrățișare, vrând parcă să-i dea alinare.

  Și se scurseră astfel minute bune, timp în care ceața se perinda pe deasupra pământului de parcă ar fi fost norii pe cer grăbindu-se undeva și fiind alungați din urmă de șfichiul ascuțit al biciului vântului. Și, de parcă însăși vraja cuvintelor l-ar fi chemat acolo, începu să bată un vânt rece, dispersând ceața lăptoasă pe alocuri doar și trupul Anayei se văzu destul de bine, de la spate, în timp ce vârful picioarelor ei stătea chiar pe marginea prăpastiei.

  Avea ochii închiși, mâinile întinse lateral, iar fața ei era atât de albă de parcă dată cu var și la fel coloră ceața și al ei păr într-un alb nea.

  Apoi vântul se m-ai ogoi, iar asta se văzu în mișcarea ușoară a părului Anayei care flutura pe lângă corp, în timp ce ea-și continuă vraja, iar când deschise ai ei ochi, negri ca abisul în fața căruia se închina, ceața din fața ei se despică de parcă un cuțit cât toate zilele ar fi tăiat-o. Apoi se auzi cum ceva crapă asurzitor și locul despicat ușor la început se întinse tot mai mult și mai mult în zare în timp ce pânza albă a ceții crăpa tot mai mult și mai mult, iar când crăpătura se sătură în sfârșit să asurzească valea, la capătul ei se zări un imens teren, fără pic de viață pe el, uscat și crăpat pretutindeni, căci ploile pe acolo nu se abăteau deloc, de parcă s-ar fi temut.

  Peste tot unde-ți arunca-i ochii pe acel loc nu se vedea nici urmă de suflet, iar pământul roșu-cărămiziu începu să fie bătut de vânturile năprasnice care-și făceau de cap prin acele ținuturi, considerate fiind Poarta Lumii de Apoi.

  Și acel vânt, măturând totul în cale și ridicând praful roșu în sus, formând cu el o ceață densă, de foc, era cel de care se temeau chiar și titanii și pe care Boor îl numise odată Kkāṟṟu sau Vântul Pustiurilor.

  „Și iată că ne vedem în sfârșit față în față, Kkāṟṟu," murmură încet Anaya, privind țintă spre acele locuri, dar drept răspuns auzi doar un râs pițigăiat și batjocoritor, venind din acea ceață. „Da, știu, ți-i parșiv pe suflet să-mi vezi chipul încă odată, dar vei fi nevoit, căci de mult te caut," mai spuse bătrâna și, după ce începu să absoarbă ceața lăptoasă din jurul ei, se mișcă parcă prin aer, tot mai mult și mai mult, spre acel tărâm al groazei văzut în fața ei.

  „Fii binevenită pe Tărâmul Morții!" îi spuse Anayei vocea unui bărbat, când ale ei tălpi călcară totuși pe acel pământ roșu, dar nu era nici urmă de bunătate în acea voce bărbătească. Din contră era aspră, tunătoare, cu multe vibrații răutăcioase simțite în ea și, de asemenea, se putea înțelege din modul în care rostise acele cuvinte că era cât se poate de capabil să rupă pe cineva în bucăți doar de dragul distracției.