SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 105: TUNELURILE ASCUNSE ALE MINCIUNII

  Așezată în pirostrii lângă scheletul lui Laṟṟa, Gaea-și plimbă încet mâna pe deasupra lui, având însă ochii închiși și încercând astfel să pătrundă dincolo de imaginea realității ca să vadă ce s-a întâmplat cu adevărat în trecutul cel îndepărtat în care pierise și spânul.

  Deodată ea-și strânse mai cu putere ochii și scutură din cap, făcându-i pe ceilalți lupi: Dike, Lodur, Boor, și Island să se privească cruciți, neînțelegând ce-ar fi putut vedea Mama Natură de reacționase astfel.

  Ochii ei se deschiseră însă brusc și priviră fix în față, fără ca retina lor să aibă vreo strălucire de viață. Din contră: ochii ei arătau în acele clipe ca cei ai Yātrīkar-elor când pătrunseră în adâncurile peșterii Kaṟkaḷ Pēy-ului - de un negru abisal și complet lipsiți de albul globului ocular.

  „Nāṉ iṅku irukkiṟēṉ" (Sunt aici!) Murmură Gaea înfrigurată, privind în spatele Titanilor și făcându-i și pe aceștia să-și întoarcă capetele și să privească în spate. Ei însă nu văzură nimic sau mai bine zis nu văzură ceea ce vedea Titanida: o luptă aprigă a spânilor, o bătălie în care se tăiară la propriu cu propriile arme, lăsând multe victime să cadă pe pământul cela arid, udându-l cu propria lor viață sub formă de sânge: „Ciṭṭukkuruvi iṉam aḻinta kālam atu." (A fost atunci când neamul Spânilor a fost exterminat,) „Ēṉeṉṟāl, pūmiyiṉ celvattiṉ mītāṉa mōkam maraṇattai viṭa aḻivukaramāṉatāka iruntatu." (căci râvna pentru bogățiile pământului a fost chiar mai distrugătoare ca moartea.)

  Înțelegând în sfârșit ce se întâmpla cu Gaea, Lodur făcu câțiva pași în față sub forma lui de lup, ca ulterior să-și ia forma obișnuită, fără a-și lua ochii de la Titanida care privea tâmp undeva în spatele lor, pe care ulterior o întrebă: „Și... cine anume a exterminat neamul Spânilor, Mamă Pământ?"

  Fără să-l privească, Gaea-i răspunse: „ei înșiși, căci... n-au putut să-și potolească setea de a avea mai mult, la fel cum n-au putut să vadă că bogăția unuia se află în oamenii de lângă ei și nu în cristalele strălucitoare ale pământului."

  „Nu-i nimic straniu aici ca să fiu sincer," interveni Boor, așezându-se pe a lui coadă groasă de lup negru. „Mereu au vrut mai mult, chiar și ceea ce nu le era destinat să aibă. Dar... au primit după merit se pare."

  Anume aceste cuvinte o făcură pe Gaea să-l privească, iar a ei privire întunecată, fixată în adâncimea sufletului lupului Boor, cel transformat în acea ființă de Dike, îl făcu pe Zeu să se cutremure, de parcă ar fi fost el un spân pe cale să fie ucis de mâna unui frate.

  „Nicicând nu te bucura de moartea unuia, Zeu Boor..."

  „Da eu nici nu m-am bucurat de așa ceva," spuse Boor surâzând și încercând astfel să distingă măcar un pic atmosfera tensionată. „Eu doar...," bolmoji el, privind cu atenție în jur și în special căutând sprijinul tatălui său.

  Island însă era prea absorbit de ale sale gânduri ca să-și m-ai bată capul cu al său fecior, cel care nu-și putuse ține gura în astfel de momente.

  Gaea însă continuă, deloc deranjată de încurcarea Zeului: „căci cel care se bucură de moartea altuia are parte tot de o astfel de moarte." Apoi, continuând să privească adânc în ochii lui Boor, pe care de altfel îl făcu să tremure involuntar înlăuntrul lui, ea se ridică în picioare și făcu câțiva pași spre el. „Sau moartea ceea poate fi a cuiva extrem de drag, cineva pe care nu vei fi capabil să-l aperi de-a fi răpit de ghearele morții și doar atunci vei înțelege cu adevărat ce-nseamnă bucuria cauzată de nenorocire."