SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 45: LUMEA DIN UMBRE

Frunzele copacilor din Pădurea Tenebre căpătară dintr-o dată o culoare verde-întunecat, iar asta se întâmpla de fiecare dată când pădurea simțea un pericol. Iar pericolul pe care-l simțiră copacii în acele momente fu fără doar și poate din cauza acelei săgeți ce zbura ca vântul printre trunchiuri, afundându-se tot mai mult și mai mult spre adâncurile pădurii. Numai că, cu cât săgeata pătrundea mai adânc în acel Lăcaș al Umbrelor, cu atât se auzea mai înfiorător urletul fiarelor și un straniu sunet de tobe. De asemenea începură și copacii a scârțâi asurzitor, semn că cineva îndrăznise să le tulbure liniștea, iar asta era deja ceva ce ei nu puteau permite, căci acea pădure, peste care stăpânea Tenebre, era totuși considerată una liniștită și așa de milenii, în ciuda lupilor Vanamar care sălășluiau în adâncurile ei, aducând moarte în jur, și-a magiei negre tot mai simțită în acele locuri în ultima vreme.

Dar nici urletul și nici acel sunet înfiorător de tobe nu păru s-o sperie pe stăpâna acelei săgeți - Mayar. Ea stătea în acele clipe la marginea pădurii, cu arcul în mână, încă în poziție de tragere după ce eliberase acea săgeată în timp ce mâna dreaptă se mișca încet spre spatele ei ca să ia o altă săgeată din tolbă. Și, în timp ce se pregătea iar de tragere, Mayar privea cu atenție adâncurile acelei păduri încercând să înțeleagă ce fel de drăcovenie de loc mai era și acela.

Dintr-o dată însă închise ochii simțind o boare stranie înconjurând-o. Dar nimic altceva nu se întâmplă nici secunde după aceea, iar asta deja i se păru ciudat. De aceea și deschise iar ochii, iar acea privire pătrunzătoare amintea atât de mult de ochii Samayei. La fel semăna mult și al lor chip. Doar că nuanța pielii era un pic mai deschisă la Mayar, decât la Samaya. De asemenea le diferenția și culoarea părului, căci în timp ce Samaya-l avea castaniu închis, bătând spre negru, cel al lui Mayar era roșu ca focul, un roșu extrem de deschis la culoare în acele clipe în timp ce-l lumina din belșug soarele dimineții ce cădea și asupra acelei Păduri a Fricii. Și anume același roșu al pletelor făcea și ochii ei să fie asemănătorii unui abis fără fund.

Acea privire însă nu era ceva ieșit din comun la Mayar. Ea în genere avea o privire crâncenă, căci, de când se știa, fusese nevoită să lupte mai mereu, iar asta-i încrâncenă și sufletul, ceva bine văzut și-n ochii ei, cei considerați Poarta spre Lumea Interioară a unuia. Dar acea înverșunare avea și-un motiv în acele clipe în timp ce privea pădurea, chiar dacă nu fu clar la început care să fie totuși acel motiv.

Și, iritată, văzând că nimic nu se întâmpla, deși ea aștepta cu nerăbdare, Mayar strigă: „hai, arătați-vă odată! Știu că sunteți acolo! De aceea și nu vă puteți ascunde de mine. Nici chiar de vă vârâți în gaură de șoarece." Dar, secundele treceau fără ca să se întâmple nimic totuși. Asta însă o făcu pe Mayar să scrâșnească din dinți. După care, pregătind cea de-a doua săgeată pentru tragere, ea șuieră printre dinți: „nu... singure ați cerut-o, căci deși vreți să vă jucați cu mine de-a v-ați ascunselea, niciuna nu se poate ascunde totuși de ochiul minții mele." Dar... nici de data asta nimic nu se arătă din inima pădurii. „Nu, fie pe-a voastră!" Murmură tânăra. După care eliberă săgeata când arcul zvâcni în mâna ei, iar Mayar rânji. „Și-ați găsit ce-ați căutat!"

Însă, în clipa în care cea de-a doua săgeată șuiera printre copaci spintecând vântul în două ca să-și facă loc, ici și colo, pe trunchiurile copacilor, începură să se vadă ochi apărând și dispărând. Numai că ceea ce era ciudat la acei ochi era faptul că apăreau de fiecare dată pe alt loc pe scoarță. De aceea și dădeau ei impresia că-s creați cu ajutorul magiei negre și nicidecum nu puteau fi ochii copacilor. Chiar și așa, acei ochi erau totuși înfiorători, de l-ar fi făcut pe un fricos să se tragă grăbit în spate și apoi să fugă mâncând pământul, căci privirea crâncenă a acelor ochi era cu adevărat ceva strașnic, ceva ce te tăia până la oase.