SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 38: TRĂDARE

Un soare roșu se contura pe cerul apusului văzut în depărtare. Și, asemeni lui, cerul părea ca o mare pată de vopsea roșie, pe care nori albi străvezii dădeau și ei un pic de culoare amurgului. De aceea și natura-și fremăta încântarea prin frunzele copacilor sau prin dansul firelor de iarbă, căci era imposibil de rămas indiferent la atâta frumusețe văzută în zare.

Apoi era liniștea, cea din jurul Grotei Arkadia, căci anume acolo era locul unde vântul își oprea răsuflarea simțind din plin magia ce prindea viață anume pe pragul Grotei. Dincolo de acel prag însă nu trecea nimeni, căci anume acea magie dădea și de înțeles curioșilor că acolo, în adâncurile Muntelui Kyllini, trăia cineva interzis. De aceea și se oprea și vântul la hotarul dintre lumea reală și cea subterană, căci nu degeaba cerul se vedea atât de roșu anume în acel loc.

Și era chiar ciudat acel loc, ca un fel de loc tainic chiar și pentru Titani, căci niciunul din ei nu trecuse pragul acelei grote deși se considerau singurii stăpâni ai acelui Munte. Chiar și așa, chiar și cu acea stranie senzație în piept, natura simțea și încântare, căci cum să nu simtă asta când fluierul Gaeiei se auzea jelind undeva în vale în timp ce ea se îndepărta la pas lent, dar sigur, de acea grotă, după discuția de suflet avută cu cea de-a Patra Moirae.

Ceva însă o neliniștea, iar asta se simțea și în muzica ei. Era senzația ceea stranie care i se aciuase în suflet după ce-o văzuse pe Parca intrând în Grota Arkadia, cea știută de 7 milenii ca fiind regatul Urzitoarelor Moirae, surorile mai mari ale Parcăi. Și acea neliniște avea și-un nume: teamă, teama pentru soarta întregului pământ, cea strigată tuturor prin note muzicale, ce făceau acel munte să șoptească, într-o limbă antică și ciudată - teama de-a fi pierdute pe veci natura feerică și lumea întreagă.

                                                                                            ***

„Cel ce-mi pășește pragul va fi pierdut pe veci. La fel și al lui suflet ce-mi alungă liniștea cu ale lui pulsații de viață. De aceea, de vrei să trăiești, străine, întoarce-te din drum cât încă mai ai timp și nu păși nicicând în întunericul ce crește în mine," se auziră șoapte imediat ce Parca se opri în fața Grotei și privi întunecimea ce se ascundea în spatele acelui prag.

Pe ea însă acele șoapte n-o speriară și nici n-o convinseră să se întoarcă din drum. Din contră: o motivară să avanseze, căci anume pentru acele șoapte și venise acolo - ca s-o încarce cu energie și să-i reamintească pentru ce anume fusese adusă pe lume.

Dar, înainte de-a păși peste acel prag, Parca întrebă: „Gaea, ești încă aici?" De răspuns însă nu-i răspunse nimeni. Chiar și așa decise să mai aștepte câteva clipe, căci acele locuri puteau fi înșelătoare și schimba pe oricine, chiar și pe Gaea, care părea să fie în afara controlului Magiei Negre. Dar, nici după câteva clipe de așteptare, n-auzi răspunsul și înțelese în sfârșit că-i singură acolo și poate să avanseze.

Întunericul grotei părea însă să nu fie de partea ei în acea zi, căci nu-și păstră densitatea și culoarea ca alte dăți. În acea zi părea și mai întunecat decât de obicei. Și, din când în când, se vedeau mici fulgere spintecându-i burduhanul. De asta și se încruntă Parca, căci era straniu să vadă o astfel de lumină, considerată de obicei cerească, într-o lume a umbrelor.

Apoi, când în sfârșit înțelese ce se întâmpla, zâmbi și spuse: „iar pun la cale răutăți ale mele surioare Moirae. Dar... ce de data asta? Ce mai pun ele la cale?"

„Nașterea unui nou destin, mult mai puternic decât cele plănuite de tine," auzi ea glasul unei copile în dreapta ei. Dar Parca nici nu se miră s-audă acel glas și nici nu privi spre dreapta. Și, chiar de-ar fi privit într-acolo, n-ar fi văzut totuși pe nimeni, căci părea că acea voce de copil e anume vocea grotei.