SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 1: NASTEREA UNEI INIMI DE LUMINA

  „Oare lumea asta e altfel decât o știm noi? Oare a fost ea diferită la începuturile sale sau ceea ce știm noi despre istoria omenirii nu-i decât o invenție a sufletelor doritoare de a se naște? Dacă e așa, atunci mi-aș dori să aflu despre ale ei începuturi, să-i aflu povestea, căci nașterea lumii, precum și nașterea mea îmi sunt sfinte și dragi și pentru ele sunt gata să lupt cu răul, stârpindu-l din rădăcini," se auzi vocea unei femei plutind ușor prin Universul învăluit în întuneric, în timp ce cuvintele ei răsunau atât de dulce sub muzica sfântă a Aeon-ului.

  În jur însă Cosmosul doarme, în dulcea îmbrățișare a nopții eterne, căci acest întuneric profund domnește acum peste neanturi și doar din când în când îi permite să respire atunci când sclipiri de lumină, venite de la stelele încă vii, străbat imensitatea acestei lumi, de parcă ar fi suflete nemuritoare, iar când ele iar dispar noaptea revine peste acele nelimitate meleaguri.

  După ce întunericul puse iar stăpânire peste Cosmos, după ce lumina se pierdu undeva la orizont, Aeon-ul - Steaua Sufletelor, începu să strălucească în toată splendoarea ei și vocea unui bărbat se auzi venind dintr-acolo: „Lumea asta e mult mai veche decât o cunoaștem noi. Lumea asta e dincolo de vise și amintiri, căci nimeni nu știe cine a creat-o, precum nimeni nu știe când se va sfârși. Dar, curând, o nouă minune va fi revelată Cosmosului și din el va renaște suflarea."

  „O Minune? O minune a Cosmosului?" Întrebă din nou vocea femeii, atât de fericită să afle că în curând ceva nemaivăzut până atunci se va întâmpla, dând acelei lumi o nouă speranță.

  Dar răspunsul nu veni din partea Aeon-ului, ci însăși Cosmosul îi răspunse, când întunericul fu străbătut de lumina inimii Universului și din acea lumină luă naștere Haosul.

  Da, acel Haos pe care-l cunoaștem azi precum distrugere și durere, a apărut cu sute de milioane de ani înaintea erei noastre, atunci când Cosmosul și-a dorit o schimbare, când Aeon-ul i-a dăruit un suflet și când însăși lumea s-a cutremurat de plăcere aflând despre a lui existență.

  Însă, în acel Univers imens, mai era cineva care-și dorea nașterea Haosului și acea persoană era Genea, cea pe care Haosul a numit-o ulterior mamă, căci în ai ei ochi avea pus focul inimii ei.

  El însă nu știa motivul pentru care el apăruse pe lume, precum nu știa frica pe care o purta Genea în a ei inimă, o frică care se născuse atunci când văzu inima Cosmosului bătând puternic, plină de viață, și cum în jurul ei începură să se adune, într-un ritm amețitor, stelele din jur, mișcându-se într-o formă imensă de spirală, prin care trecea serul vieții și din care se năștea bunătatea.

   Când Haosul deschise pentru prima dată ochii și privi în jur, se minună nespus de a lumii frumusețe, dar fu și mai uimit să vadă că al său trup era format dintr-un amalgam de stele moarte și vii, care se mișcau ușor prin Cosmos, de parcă ar fi dansat, în timp ce muzica sacră a Aeon-ului îi făcea inima în piept să bată tot mai tare și mai tare, iar această senzație dulce de viață, bătând în al său piept, îl făcu pe Haos atât de fericit și el zâmbi, pentru prima dată.

  Dar... Haosul simți că ceva-i lipsește. Chiar dacă era viu, în suflet i se strecurase un sentiment ciudat, de parcă i-ar fi fost dor de cineva, ca în cele din urmă să înțeleagă că se temea de singurătate, se temea să trăiască singur în acel nelimitat Univers, și, atât de curând, zâmbetul de pe fața lui se stinse.

  Iar atunci când zâmbetul Haosului dispăru de pe ale sale imense buze de piatră, lumina Aeon-ului începu să pălească și atunci se auzi din nou vocea femeii vorbindu-i de data asta Haosului: „văd al tău suflet trist și singuratic, Mărite Haos. Văd a ta lumină cedând în fața Întunericului. Oare ceva îți lipsește în această minunată lume numită Univers?"