SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 80: BĂTĂLIA PENTRU SUPREMAȚIE

  Ridicându-se cu greu de pe scaunul improvizat pe care stătuse până atunci, Anaya oftă și, cu capul plecat, porni spre ușă cu gând să se alăture discuției lui Ahi cu Inmar și cu restul vulpilor roșii despre participarea alături de Rophioni la războiul împotriva lui Maranam.

  Însă Anaya se opri după câțiva pași și privi în urmă spre aceeași fereastră oarbă din perete și, în minte, îi reveniră imagini din momentul în care merse și vorbise cu Kkāṟṟu despre ce se poate întâmpla și ambii stătură și priviră imensele Porți de Piatră ce despărțeau Lumea Viilor de Imperiul lui Maranam, chiar lângă poalele prăpastiei Iṭaiyil. Și atunci, ca și acum, în timp ce-l lăsase pe Kkāṟṟu lângă marginea prăpastiei, iar ea se decise să se întoarcă, se oprise totuși la mijloc de drum și privi în urmă și atunci îi fu dat să vadă două momente de parcă ar fi fost două mici explozii în capul ei: ieșirea lui Maranam pe acele porți, îndreptându-se cu hotărâre spre lumea celor vii pentru a o supune și revenirea în al său imperiu, numai că de data asta era ceva diferit la acel rege al Umbrelor: avea capul acoperit cu gluga unei lungi pelerine negre cu roșu ca cele purtate de Yātrīkar și părea mai mic de statură.

  Dar ceea ce-o uimise enorm pe Anaya nu fusese această întoarce a lui Maranam la origini, ci faptul că înainte de a intra pe acele imense porți de piatră, pășind pe un drum fără întoarcere, acel călăreț privi spre ea cu nostalgie în priviri și Anaya se cutremură atunci până-n străfunduri, căci nu știa de ce, dar acea persoană călare pe Vakkurti nu m-ai era Maranam, ci Mayar, care într-un final îi zâmbi trist, trase de hățuri îndemnând calul spre poarta ce era deschisă de uriașii lumii de dincolo și într-un final al ei trup fu înghițit de întuneric.

  Din ochii Anayei se scurseră atunci două lacrimi, în timp ce privea țintă spre acele porți prin care pătrunse imaginea lui Mayar și stătu în loc și privi într-acolo până când și cele două pantere ale lui Maranam - Kurūcim și Koṭumai - pătrunseră și ele prin acele porți și le văzu bătrâna vulpe abia târându-și picioarele, cu urme adânci și sângerânde pe piele, semn că fuseseră căznite în acea luptă, iar într-un final forțate să se supună noului stăpân.

  „Să dea Cerurile să fi fost doar o vedenie fără sens," murmură în cele din urmă Anaya, tot cu ochii pe acea fereastră oarbă. „Să dea Cerurile ca tu, Mayar, să fii în cele din urmă fericită și să ai parte de împlinirea după care știu că tânjește atât de mult al tău suflet și poate să trăiești alături de a ta mamă atâta cât i-a m-ai rămas de trăit pe acest pământ, căci nu știu de ce, dar inima-mi spune că nu m-ai e chiar atât de multă vreme până atunci."

  După care bătrâna se înturnă cu spatele spre acea fereastră de piatră și, cu capul plecat și oftând prelung, părăsi acea încăpere rece, unde stătuse mult timp în tăcere, după ce Ahi se hotărâse în sfârșit să lupte alături de Rophioni și, la îndemnul Anayei, merse să le ceară sprijinul și vulpilor roșii.

                                                                                   ***

  „E imposibil ce ne ceri," spuse cu vădită supărare Keṉṉal, una dintre vulpile mai în vârstă din tribul lui Inmar. „Știu că ne-ați protejat în tot acest timp, Mago Ahi și că ne-ați dat hrană și adăpost când ne-am adăpostit de oameni, dar să ne cereți să murim pentru a o apăra pe Mayar mi se pare o plată mult prea mare pentru acel ajutor, căci chiar de-o iubim enorm pe Mayar și am văzut-o crescând printre noi, totuși la fel de importantă ne este și a noastră viață."

  „Nu v-om m-ai avea o viață dacă nu intrăm în această luptă, Keṉṉal, căci nu va m-ai exista pământ după acest război de-l câștigă ceilalți," spuse Inmar cu hotărâre, după ce apăru după o cotitură de mal stâncos, însoțită fiind de Morena și ambele auziră cele spuse de vulpea Keṉṉal.

  „Nu v-om m-ai avea o viață spui? Dar... cine ne garantează că v-om m-ai avea una dacă intrăm în această luptă?" insistă Keṉṉal, cu glas supărat, căci ei i se părea că Inmar spuse asta doar pentru a o apăra pe Mayar pe care mereu o apărase de-a lungul vieții, indiferent de ce nu făcuse aceasta.

  „Nimeni și o știu prea bine și eu," spuse Inmar, strâmbându-se din cauza durerii resimțite în picior, în timp ce se așeză pe marele pietroi de la intrarea în grotă. „La fel cum cred că nu o știe nimeni. Nici chiar Rophionii."

  „Rophionii! Asta era!" murmură Keṉṉal nemulțumită. „Aceiași Rophioni cu care ne-am răfuit mereu și după luptele cu ei ne-am lins blănile rănite de ale lor gheare, și pe care ne cereți să-i acceptăm acum în tabăra noastră, să luptăm cot la cot cu ei împotriva unui așa zis auto-proclamat rege al Lumii de Dincolo - Maranam."

  „Să-i acceptați în tabăra voastră nu, ci să cereți să fiți acceptați în a lor tabără trebuie," spuse Anaya și toate vulpile, precum și Ahi și Morena se întoarseră și-o priviră uimiți, căci pentru prima dată Anaya reușea să se arate tuturor, când mai înainte fusese văzută doar de Ahi, Mayar și Inmar.

  „Cine... cine ești tu?" se întrebară vulpile într-un glas.

  „Eu? Bătrâna vulpe Anaya și cea care va urmat pretutindeni în toți acești ani de când mi-a fost dat să trăiesc în umbră," murmură bătrâna.

   „În umbră?" bâigui Keṉṉal. „Ce... ce vreți să spuneți că ne-ați urmat din umbră? Sunteți cumva fantomă?"

  „Așa e. M-am născut într-o zi din ape cu acest chip de bătrână, plătind niște păcate necunoscute mie și m-am alăturat vouă în ziua în care Inmar mi-a fost dată în grijă."

  Keṉṉal și celelalte vulpi se holbară când la Anaya, când la Inmar, care privea undeva aiurea, deasupra prăpastiei ce se căsca chiar după ale lor corturi așezate în fața grotei, și zâmbind nostalgic.

  „Așa e: am fost crescută de-o fantomă," murmură Inmar într-o doară. „Și n-am știut nicicând cine-mi este mamă și nici cine mi-a fost hărăzit de soartă ca fiind al meu tată. Însă... nu regret acest fapt, căci... v-am fost alături vouă și fratelui meu Ahi. De aceea eu mă voi alătura lui în luptă."

  „De aceea a-i adoptat-o pe Mayar atât de ușor: pentru că era ca și tine - o orfană," murmură Keṉṉal așezându-se direct pe pământ și sprijinindu-și capul în palme.

  „Așa e: Mayar îmi amintea de mine când eram de vârsta ei, când colindam împrejurimile căutându-mă pe mine însumi. Dar... a m-ai fost un motiv pentru care am acceptat-o printre noi: a ei imensă putere care de altfel ne-a protejat în multe clipe de cumpănă, când ne-am fi putut trezi cu moartea bătându-ne la ușă și nu doar cu blănile rupte și jupuite după bătăile continue cu Rophionii și cu alții. Acum însă trebuie să alegem o altă cale: cea a supraviețuirii."

  „Însă... dacă e să facem totuși asta, dacă tot ați spus că Mayar a fost cea care ne-a protejat până acum, cum v-om reuși să supraviețuim fără ea de partea noastră?" întrebă Alena, o tânără vulpe ce părea să aibă aceeași vârstă ca și Mayar. „Din câte ne-a spus Mago Ahi, ea pare să fie acum sub puterea titanidei sorții și nicidecum de partea noastră."

  „Alăturându-ne celeilalte Mayar sau cum e bine cunoscută de alții - Samaya, fiica Rophionilor," murmură Ahi.

  „Așa e. Ahi are dreptate, căci când au fost născute atât Mayar, cât și acea copilă - Samaya, au fost înzestrate cu puteri imense. De aceea trebuie să ne alăturăm ei, căci ea este singura care ne poate apăra de puterea distrugătoare a lui Mayar, în cazul în care Parca îi va otrăvi sufletul contra noastră și-i va ordona să ne atace, căci Samaya este și singura care-i poate face față lui Mayar," spuse Anaya.

  „Dar... cum rămâne totuși cu ura și cu rivalitatea dintre noi și Rophioni?" întrebă Alena. „Să nu uităm totuși că la fel de mult ne urăsc și ei, precum îi urâm noi. Nu cred că de-om merge și le-om spune pur și simplu că vrem să ne alăturăm lor în luptă o să ne accepte atât de ușor."

  „Chiar de n-au să ne creadă au să ne accepte," murmură Ahi convingător și vulpile-l priviră, văzându-l cu mâinile cruciș pe piept și privind în pământ de parcă ar fi văzut ceva dat numai lui să vadă în fața ochilor. „Să nu uităm totuși că Rophionii au un conducător înțelept, pe Dike și că-l au alături de ei și pe Lodur care e bine cunoscut ca un titan al dreptății. De aceea vor accepta pactul cu noi, căci și ei știu prea bine că cu cât mai mulți de partea lor în această luptă, cu atât mai bine."

  „Asta e de la sine înțeles: că mulți luptând pentru aceeași cauză au mai multe șanse de izbândă. Dar inima și sentimentele nu se pot schimba," spuse Keṉṉal.
  
  „Dar atât inima, cât și sentimentele pot fi ținute în frâu," vorbi și Morena într-un final. „Suntem diferiți de voi doar datorită puterilor magice. În rest suntem asemănători la chip și la sentimente, la fel cum vă puteți și voi ține în frâu ieșirile, la fel cum noi putem ține în noi tot ce-i negativ de trebuie să nu rănim pe cineva."

  „A ține răul în tine nu-i întotdeauna ceva bun sau de laudă," murmură Anaya. „Tot ce-i rău, ținut captiv, ajunge să fiarbă asemeni lavei din adâncuri, iar într-un final tot își va face drum spre exterior, izbucnind asemeni vulcanilor și pârjolind totul în jur."